Sampanie in lanul de grau

Calatorie cu planorul

- Nu e el dar... da-l sarut si p-asta – zice tata, atingând usor cu buzele fruntea învinetita. Întins în sicriu, frate-meu era de nerecunoscut dupa cazatura. Nu voiam sa-l privesc, ma tot uitam în sus, unde, peste capela, pe cer, de la-nceputul slujbei, se rotea un planor. Era o zi buna pentru zbor.

Mi-am amintit de-o dimineata de-acum doi ani când ma dusese la aeroclub.

Pusese doar o mâna pe planor si-l tragea dupa el, pe iarba. Aparatul parea o jucarie mare. Parca-ar fi fost facut din pânza si carton.

- E-o fibra rezistenta – îmi explicase frate-meu.

- Astazi e-o zi buna pentru zbor – se-aude vocea instructorului.

Danut se urca în planor si ridica o mâna.

- Vilga e stricata, îl tragem la mosor – ma informeaza omul de la statia radio.

Privesc cum, asemeni unei rândunici, aparatul câstiga înaltime. Liniste. De jur împrejur, liniste. Se auzeau pasarele ciripind. Cablul cade si planorul, cu frate-meu, începe sa se roteasca larg în înaltul albastru al cerului. Nu stiam ce sclipea în soare, parul blond al lui frate-meu sau parbrizul, - sau cum i-o fi zicând -, planorului. Aparatul se face mic apoi, lin, se mareste si revine deasupra noastra, aterizând.

Ma reped, mândra, si îl strâng pe frate-meu în brate.

- Ti-a placut? – întreaba el scurt. Ca raspuns îl sarut pe nas. Acum, hai, sus – adauga.

Ma uit în jur sa vad cu cine vorbeste.

- Urca, urca, n-ai un frate planorist fara sa stii cum e acolo sus.

- Dar... – îngaim eu.

- Merg cu dumneavoastra – îmi explica instructorul. Strainii n-au voie în planor, facem o exceptie – zâmbi el cu o dantura perfecta.

Prinsa în capcana, gasesc solutia:

- Nu vreau s-aveti neplaceri din cauza mea – declar cu hotarâre.

- Te întinzi, stai asa, pui picioarele aici – continua Danut instructajul, de parca eu nu as fi zis nimic.

Sunt sora lui, ma gândesc, pesemne ca îl fac de râs daca spun ca mi-e frica. Înclestez dintii, îmi încordez abdomenul si execut ce mi se spune. În spatele meu, instructorul da semnalul. Pornim, simtind sub roti smocurile de iarba: - Înca e bine, ma gândesc si, luam înaltime. Simteam vibratia cablului în aparat. Mi se parea ca sunt cât planorul de parca trupul meu câstigase în volum si pierduse densitate. Ma simteam usoara si, nu stiu cum sa zic, într-un fel puternica desi, undeva, într-un miez mic din interior, simteam ceva ca o gheara care roade în gol.

Clac, cade cârligul cablului. N-apuc sa ma sperii ca aparatul trece pe lânga un stol de zburatoare.

- Le ocolim – aud din spate.

Privesc în jos.

Aerul îmi vâjâie pe la urechi, aud cum despica aripile fragile ale planorului, patura lui deasa. Eram în cer. Culcata pe spate pe un strat de ceva invizibil. Ma simteam ca si cum abia as fi compus o simfonie.

- Cum a fost? – zice frate-meu, ajutându-ma sa cobor.

Oftez:

- Mai vreau!

- Uraaa! – îsi reped Danut cu instructorul, mâinile în sus. E de-a noastra.

- Înteleg de ce zburati – zic. Va înteleg. Acolo sus am uitat tot. Parca-as fi fost plecata un an în alta emisfera.

- S-a reparat Vilga – zice omul de la radio. Puteti face si cu ea o tura.

- Vilga? – întreb.

- Avionul-tractor. E acolo – îmi arata frate-meu, ducându-ma spre un avion jerpelit, cu vopseaua descojita, crapata si care duduia de mama focului.

Cu un aer resemnat, dar exact ca al condamnatilor alora din filme, pe care-i vedem carati spre spânzuratoare în cortegiu de carute, ma asez în spatele pilotului.

Avionul pârâie. Zuruie, apoi începe sa ruleze cu hârsâituri razlete. Zgomotul motorului îmi taie orice posibilitate de comunicare. Mersi, pilotul are casti!

Stau pe bancheta de fier cu picioarele pe tabla solida de jos. Ma gândesc ca n-am mers niciodata cu o masina fara portiere, dar zbor cu un avion, as zice, foarte... decapotabil. Gata! Suntem sus, în aer.

- La stânga e mitropolia! – îmi striga pilotul, întorcând capul spre mine si dublând vorbele cu gest. Întorc doar ochii în directia indicata si într-adevar, zaresc vârful turlei.

- Aha! – exclam politicos.

Dupa ce am facut turul orasului din aer, o luam peste dealuri. Parca as fi stat într-un tractor la arat: zgomot si hurducaturi! În minte îmi apar De Niro si Charlie Sheene cu Vietnamul lor. Simteam nevoia sa am în mâna o mitraliera. Se cerea. La ce bun! – ma gândesc. Nu-mi place nici macar la vânatoare, nici sa trag la tinta... Ei, asa... pentru orice eventualitate, n-ar fi rau – îmi sopteste un gând mititel. Ma aplec pe lateral, scot picioarele în aer si îmi închipui dedesupt o puzderie de dusmani foarte mici.

- Sus! – zice pilotul. Execut comanda pe loc.

Vilga huruie, apoi pârâie. Hâr-poc, face motorul si tace.

Pilotul, linistit, trage de ceva si zgomotul reîncepe. Aterizam ca la carte si-i vedem pe toti, grabindu-se spre noi.

Cobor si nu spun ca mai vreau. Tac.

Danut ma ia în brate. Ceilalti ma bat pe spate.

- Multumesc - ma adresez eu pilotului, care-mi strânge mâna asemeni cancelarului Germaniei.

- Sa stii c-ai fost grozava – zice Dan. Benzina proasta, nu mi-am închipuit ca o sa se întâmple asta la probe. Oricum, mai zice, nimeni nu a patit nimic, aici n-a fost nici un accident de treizeci de ani.

Treizeci de ani, si a facut el începutul, îmi zic scrutând cerul si coborând ochii pe biserica din fata. Slujba tocmai se sfârsea.

- N-a fost el – repeta tata. Dar, ce sa fac?!... l-am sarutat si pe asta de jos.

Desen

M-am asezat pe balcon cu creionul si planseta în fata. Ploua. Cerul era întunecat. Picurii mici izgonisera ratoiul lui Putnik si era liniste. Aveam de facut un peisaj pentru ora de desen. Parca ar fi fost seara. Simteam undeva în dreapta, lumina flacarii din apropierea furnalului si crucile de pe deal.

Desenasem colina din fata, acoperisurile ude ale caselor si ma gândeam daca voi pleca vreodata de acolo sau soarta m-a adus în acel oras ca sa ramân. M-am uitat pe foaie: acoperisuri, acoperisuri, sub ele se ghiceau case si iar case... Oare câti oameni de sub acele tavane ar putea zice: ia uite ce desen bun cu orasul asta.

Pâna una alta, peisajul era terminat, proportiile bune, lectiile mi le sfârsisem. Totusi nu am plecat din frigul umed. Cautam sa ghicesc ceva care nici mie nu îmi era clar. Oricum, ura pe care o aveam pe ratoiul de alaturi, care macaia insistent, trezindu-ma în fiecare dimineata pe la orele cinci, se stinsese. Ce era? De ce înghetam în aerul rece, privind în continuare în afara? De ce nevoia asta de a patrunde cu privirea în casele slab luminate. Pentru ca nu trecea nimeni pe strada? Ce voiam eu sa aflu? Poate ceva ce am înteles acum... tristetea. Eu, una, voiam sa ma fac judecator sau capitan de vapor si, îmi placea fizica nucleara. Pâna una alta, cu echipa de baschet aveam destul de lucru, cantonamente pe munte, deplasari în campionate, de toate. Totusi... Era ceva trist în ochii antrenoarei. Îi era poate dor de familia ei din strainatate. Sau Zoli. Colegul nostru, campion la înot. La vârsta lui vazuse jumatate de lume. Dar era trist. Si mama. Era fericita. Dar trista. Pentru ca eram doar noi doua acolo si ceilalti, din familie, altundeva. Si nemtoaica de la etajul de dedesubt. Facea prajituri minunate, multe, atât de multe, încât trebuia sa umble prin bloc sa le-mparta. Pesemne ca familia ei din Germania era foarte numeroasa. Doar profesoara mea de gospodarie parea linistita. Din cauza caloriilor. E sigur. Le calcula cu precizie si astfel nu putea avea pareri de rau. Mare lucru, caloriile astea! M-am convins. Desigur, noi mâncam prea mult, prea bine, avem exces de calorii si de-aia eram uneori tristi. Mi-am amintit revelionul. Eram invitate sus, la dânsa, în acea seara. Locuia peste noi împreuna cu sotul ei, un domn batrân si bine îmbracat.

- La multi ani! – a spus mama, râzând frumos cu ochii ei negri.

- Pasarica mea nu e la dumneavoastra? – ne întreba, domnul, sotul profesoarei, târsâindu-si papucii eleganti. Era în papuci! De revelion!

- Ne-a zburat papagalul si el spera ca s-a aciuat pe undeva, prin vecini – preciza cu masura doamna profesoara.

Nu mai stiu cum eram îmbracata, oricum, ne luase multa vreme, mie si mamei, sa ne punem la punct tinuta. Fusese o placere, urcam scarile amândoua, cu delicatete, încântate, simtindu-ne cele mai frumoase de pe pamânt.

- Va fi o seara minunata, vei vedea. Cu ocazia asta vei participa nu numai la o masa bine gatita dar si servita dupa toate regulile.

- N-o sa mâncam? – soptesc eu.

- O sa avem tot ce ne va dori inima, mâncacioaso – ma mângâie mama. Dupa manual. Stii ca a scos un manual de gospodarie, nu?

M-am speriat si am avut de ce. Pe masa rotunda, peste dantela pretioasa erau asezate platouri compartimentate, care etalau toate bunatatile: cinci sute de calorii, o suta douasprezece sau chiar patru mii sase sute (nesanatoase chiar pentru o sportiva ca mine). Dupa ce am fost poftite sa ne asezam si, dupa instructaj, pe mama a durut-o atât de rau capul, încât, a trebuit sa coborâm la noi în apartament sa punem muzica si sa mâncam în sfârsit si noi ceva.

A fost frumos. A fost o petrecere la care mama nu a mai fost trista deloc.

- Mai ia cinci mii, râdea ea, punându-mi în farfurie înca o sarma.

Revolutie

- O zi buna! – îmi ureaza vânzatoarea întinzându-mi sticla de Cola.

Ma asez pe locul de lânga fereastra. Sapte ore! Doamne, ce drum lung, îmi zic. Ce mai zi buna, toata petrecuta în tren! Ma rog, buna sa fie!, gândesc pe urma. Dupa patru ore terminasem sticla si îmi era deja sete.

- La Herculane cobor si cumpar – spune domnul care statea în celalalt colt.

• Ba la Turnu – spune doamna de vis-a-vis.

• N-o sa mai recunosti orasul – spune el. S-a construit mult. Sunt vile pe valea Dragodanului.

• Si stadionul?
• Dupa el. Încolo – face un gest cu mâna. În sus. Pe deal. E un cartier frumos! – conchide.
• Tot acolo stai? – îl întreaba doamna.
• Tot.
• Riti s-a mutat?
• Da. A plecat cu Hans în Germania.
• Si nemtoaica de jos?
• Si ea.
• A mai ramas cineva?
• Da, multi. Rednic. Si Streche. Kati, parintii Monicai.
• Dar ea? Monica?
• S-a maritat. E la Timisoara.

• N-am mai vorbit cu cineva din oras de la revolutie, spune doamna. Nu mai tin minte cine m-a sunat atunci, într-o seara, sa anunt ca sunt elicoptere cu teroristi la biserica. Tace, apoi reia gânditor. Nu am avut unde. Unde sa anunt, subliniaza ea.

• Sa vezi ce-a fost, începe domnul. Era pe douaspatru..., da, pe douaspatru, pentru ca Nana, nevasta lui Shtiller, se dusese la televizor la doamna Ela sa vada ce e cu Ceausescu.
• Aha – face doamna.
• Eu terminasem garda si tocmai venisem acasa sa manânc.
• Garda?
• Da. Pazeam strada. Noi. Barbatii. Pe rând. Asaaa... bun! Siii... jos, spre unitatea militara... Stii unde e? – ridica el ochii.
• Da.
• Buuun! – face taraganat pregatindu-se sa continue. Si deodata, asa spre seara, trece un Mig. Vâjj!!! Razant. O ia în jos. Spre unitate, încolo. Spre unitatea militara. E... groasa, ma gândesc si deodata... buuum!: o explozie sparge geamurile lui Shtiller. A început!, ma gândesc. Zanganea totul în jur si într-o clipa, la ferestre, au aparut vecinii. „Grenade”, s-a auzit. Asta trebuie sa fie, mi-am zis si m-am dus sa vad. Liniste. Se facuse liniste. Mig-ul nicaieri! Am urcat scarile si am sunat. Nu raspunde nimeni. Nu-i bine!, mi-am zis. În spatele meu, se crapa usa si nevasta lui Shtiller, îmi spune plângând: „E Nelu cu fata în casa. Or mai fi în viata?!!”... „Sparg usa”, zic, „nu raspunde nimeni.” „Sparge-o”, sopteste Nana Shtiller. „Sparge-o”, zice din nou, venind aplecata în spatele meu. „Mai sun o data si ma hotarasc.” Îmi iau avânt si înainte de a ma repezi, întreb: „Da, cheie n-ai?” „Ba da”, zice ea si mi-o întinde. „Pai, de ce ma pui sa sparg usa daca ai cheie?”, întreb. Ea raspunde tremurând: „Nu stiu!”.
• Buun! – face el, privind pe geam. Deschid usa si-o dau de perete. Nimeni. Intru: înauntru, dezastru! Totul spart! Ceva cald îmi cade de pe tavan, drept pe obraz. Ceva... roscat. Vâscos. Ma înfior! Lumea se adunase pe strada, vorbeau afara, dar de apropiat nu se apropia nici unul. Deschid brusc usa cealalta: în hol, pe jos, Shtiller aruncat peste fiica-sa, ma privea. „Ce faci?” zic. „Cineva a aruncat o grenada”, - raspunde- „am crezut ca tu erai!” „Eu?! De ce s-arunc grenada la tine? Si de unde grenade?” întreb. Se ridica încet, ajutându-si fata. „Nelu, Nelu, îi vie aia mica?” tipa Nana, de pe holul blocului. Ma întorc si o invit înauntru. „Bucataria e zob”, zic. „Butelia e întreaga, ce-o fi fost, ca explozia a spart totul?”, gândesc cu voce tare. Nana, intra tremurând si îsi îmbratiseaza familia. Plâng toti. „Ce-o fi fost?” întreb din nou. „Cucta”, îmi raspunde, într-un târziu, Shtiller. „Cred ca cucta, oala sub presiune, plina cu sarmale. A uitat-o Nana pe foc si a plecat la vecini, ca aia au televizor color.” Ma sterg din nou pe fata, îmi privesc palma. Era ceva cald... cald si roscat. Miros. Da… apoi, privesc în sus spre tavanul bucatariei. Lipita, pic, plosc, câte o sarma zdrentuita se desprindea si cadea pe podeaua ravasita. Bine ca a fost numai atât, ma gândesc. Apare, alergând si doamna Streche. Da, Streche, asa o cheama! Stii ca ea nu aude bine... Venea în papuci si îsi pleznea palmele. „Stai linistita, femeie”, îi spun. „N-a fost nimic. Ni-mic!” repet. „Cum sa nu fie”, zice ea, „doar e revolutie. Cum sa nu fie?!...”

Legea muntelui

- Sigur ca le vreau pe toate. Si palmierii din insule si iarba aia incredibil de verde din Noua Zeelanda. Toate. Însa aleg. Traiesc dupa legea muntelui – îmi spune cu un ton întelept, Aghi, prietena mea.

Câteodata, parca e prea nemtoaica, zau!

- Ai spus ca mergem calare, pe Semenic, în vârf. Pe caii de la stâna. Azi?

- Mâine.

Ne departaseram amândoua încet-încet de grup, tot culegând afine, pâna când am ajuns pe cararea pe care voiam de ieri sa o exploram.

- Mai avem de trecut un pârâu si-ajungem – îmi explica ea. Asta-i marcajul.

Aghi locuia în oras cu sora ei mai mare, parintii însa erau cabanieri, uneori lipseau cu lunile. Eram colege de clasa, de echipa, eram tot timpul împreuna. Oricum, sus, pe munte, ea, era ca acasa.

Poteca se sfârsi în fata pârâului.

- Marcajul e pe malul celalalt, îi arat eu.

- Trebuie sa ne-ntoarcem, nu mai este puntea, a luat-o apa, zice Aghi.

Privesc în jos. Pârâul era un fel de... râusor, cu maluri înalte, stâncoase. Apa i se repezea peste pietrele ascutite lasând în urma stropi si spume ca o bere rece. Se vedeau urmele puntii.

- E adânc, curge repede, nu se poate trece cu piciorul, zice ea.

- Dar drumul continua, insist. Uite un copac prabusit, mai jos. Trecem dincolo, pe el. Ca si cum ar fi o punte.

- Legea muntelui e aspra – spune brusc Aghi.

- Si ce daca?

- Când n-ai echipament si când n-ai siguranta, te-ntorci.

- Ti-e frica sa treci peste copac? întreb.

- Nu. N-are de ce sa-mi fie, încheie ea discutia, întorcându-se.

Câteodata e prea calculata, am observat asta, pe cuvânt!

Priveam trunchiul prabusit. Pe malul dinspre noi era bine priponit în radacini, dincolo se sprijinea pe coroana. Era îmbietor si, ca sa spun drept, mi se cam facuse frica. Frica si un fel de furie încapatânata...

Usor, cu mâinile departate, ca la bârna, pasesc pe trunchi. Dupa câtiva pasi, ma opresc si privesc în jos: colti înverziti de piatra, zgomot. Îmi tremurau genunchii si cu repeziciune, ma întorc si ajung înapoi.

La radacina copacului, Aghi, cu mâna la gura, plângea.

- Puteai sa mori, sa cazi, sa mori – hohoti.

- Pentru ca m-am uitat în jos. Daca n-o faceam, acum eram dincolo. Pot sa-l trec, zic.

- Dar de ce? De ce? – striga Aghi.

Ridic din umeri si ma urc din nou pe trunchi. Simteam din nou frica aia furioasa...

Aghi suspina si îmi zise:

- Poti sa-l treci, am vazut ca poti. Gata. Opreste-te!

Paream sigura pe mine, dar inima îmi bubuia în piept. Paseam din nou pe scoarta striata si, privind cu încapatânare doar înainte, înaintam cu repeziciune. Cu groaza, la un moment dat simt cum trosneste ceva sub talpi. Privesc în jos, eram de mult, în echilibru, pe-o creanga, pe malul celalalt! Ma întorc s-o strig pe Aghi. Amutesc. Oprita, la jumatatea trunchiului, sus, ma privea cu ochi mari.

- Poti, strig, hai! Poti sa-l treci.

Mi-au dat lacrimile, ar fi putut cadea, nu-i asa? Daca se lovea, daca îsi rupea o mâna sau un picior?!

- Poti! Priveste înainte! – strig – desi îmi dadeam seama ca zgomotul apei era prea mare ca sa ma poata întelege.

Ma privea. Nemiscata. O vesnicie! Când însa a vazut ca vreau sa vin spre ea, cu pasi mici si gratiosi, ca o balerina celebra, porni spre mine. A ajuns, ne-am prins mâinile si parca respiram amândoua printr-un singur plamân.

- Ce bine e! zice.

- Da, dar... cum e cu legea muntelui? Întreb mustacind.

- Pai, ce lege… ce lege… noi doua suntem prietene – îmi raspunde, si-mi ordona scurt: hai sa mergem mai departe.

Câteodata, e si ea... prea... nu stiu cum, zau! Le-ntoarce cum vrea!

Pisistrate

Era o pisica alba de angora. La început o chema Hannelore - nu mai stiu cum, dar dovedindu-se într-o zi în mod cert motan, noi îi spuneam Pisistrate. Mi-l adusese mama acum un an de ziua mea. De mai multe ori îi cerusem sa îmi faca un dar viu si... mi l-a facut. Pe Pisistrate îl iubeau toti din casa, dar el era îndragostit doar de frigiderul din camera lui tataie. Când îl deschidea cineva, mieuna subtire si sfâsietor si numai atunci puteai sa-l prinzi. Noroc cu frigiderul, altfel degeaba as fi avut pisica! Sau, ma rog, motan.

Era deja noapte. Nemiscat, o pândeam pe mama, care se prefacea ca doarme, lânga mine. În fiecare seara casca, se lungea lânga mine pentru ca, în cele din urma, sa ma paraseasca în patul ala mare si sa citeasca carti groase toata noaptea cu Pisistrate în brate. Pierdere de vreme! Citea cu motanul în loc sa se joace cu mine! Eu unul, când voi fi mare, nu voi pune mâna pe vreuna din cartile alea!

Pesemne ca ma adormise totusi, pentru ca, atunci când m-am trezit, era aprinsa veioza. Iar citea. Chiar si tata era treaz. De aia erau obositi ziua, aveau dreptate bunicii!

• Mi-e foame! – zise mama.

• Mi-e foame, a repetat, cu Pisistrate în brate. Adu-mi ceva din frigider.

• Nu – îi raspunse soptit, tata.
• De ce?
• N-am chef.
• Nu-mi vine sa deschid eu frigiderul în nasul lui tata-socru, insista ea. Îl trezeste lumina si mâine iar îmi tine o predica despre viata sanatoasa... Vine si Pisistrate... miorlaie sa-i dau ceva... scoala toata casa. Hai, du-te tu!
• Nu-i bine sa manânci noaptea.
• Dar mi-e foame, o foame de lup. Adu-mi numai un gogosar murat cu ceva... adauga ea, facându-i tatii o concesie. Tata, se ridica, se apropie de mama si începe sa o mângâie. Ea, nu si nu, ca-i e foame.
• Sa-ti aduca Pisistrate al tau! – zice tata furios, luându-i cartea si întorcând gelos foile.
• Sst, ca trezesti baiatul! – face mama, privindu-l lung si mângâind absenta pisica. Esti rau! – adauga ea.

Tata parca nici nu o auzea. Asta nu am înteles, de ce s-o fi suparat el pe mama?! Ce ar fi fost daca ar fi mângâiat-o dupa ce i-ar fi adus ceva de mâncare!... Ce-ar fi fost?... Acum, în casa asta noua, ar fi locuit si el, nu numai eu cu mama si motanul. Desi, daca stau sa ma gândesc, nici pe Pisistrate n-ar fi trebuit mama sa îl ia aici! Ca doar animalul asta a turnat atunci gaz pe foc.

Tocmai în ziua aia, când i-a cerut mama, noaptea, de mâncare tatii, fuseseram pe santier sa vedem cum mai era blocul în care urma sa ne mutam. Mie mi-a placut: stâlpi multi, dupa care te puteai ascunde; nu avea usi iar pe jos era ciment. Cu un carting ca al meu era exact apartamentul potrivit. Nu am înteles de ce nu ne mai mutam odata! Tata zicea ca asta e din cauza ca tot ce se pune acolo ziua, se fura noaptea. Curios, m-am adresat oamenilor care erau pe santier, asezati în jurul unui ziar plin de grasime:

• Muncitorilor, ce-ati mai furat astazi?

Ei, nimic! Mâncau. Nu mi-au raspuns. Cred ca nu m-au auzit pentru ca altfel ar fi râs si ei.

• Iar faceti pauza? – am strigat înca o data, privindu-mi parintii care atunci erau foarte bine dispusi.

De fapt, nici în noaptea aia nu pareau chiar suparati!

• Macar un pic de dulceata! De caise... se roaga iar mama.

Deschid ochii si dau sa ma scol. Trebuie sa-i arate cineva tatii cum trebuie sa te porti când esti barbat în casa:

• Si eu vreau dulceata – zic, ridicându-ma drept în pat.

Ei bine, din cauza asta e nevoie când faci ceva, sa nu te pierzi în vorbe si sa treci direct la fapta. Am fost certat, numit om periculos, agent F.B.I. si-n cele din urma culcat cu sila. De furie, am adormit imediat. M-a trezit un tipat. Prelung. Mama, lipita de perete, în vârful picioarelor, striga, privind în jos:

• Ia-l, ia-l de-aici! Du-l afara!

Tata râdea.

- Ei? Ce faci atâta caz?! Ti-a adus un soarece! Pisistrate a adus un soarece. Si? Ce-i cu asta?!

- Sa-l oprim, sa-l crestem, sa-l facem si pe el mare! – propun eu, ridicat într-un cot.

Se-auzeau, deja furioase, bataile din baston ale lui tataie. Ce mai! Era o harmalaie de nedescris!

- Ti-a adus si el ce-a putut, zic. Dulceata pisicile nu prind – îi explic întelept mamii, care parea ca nu mai vede, nu aude si nu întelege nimic.

Râzând, tata îl ia pe Pisistrate, cu tot cu soricel si îi face vânt pe fereastra.

A fost o noapte grozava. Ne-am sculat toti si pâna la urma am mâncat dulceata. Am râs si ne-am jucat. A doua zi însa am aflat ca tataie si mamaie deabia asteptau sa ne mutam, ca tata era tot timpul neispravit si satul, ca mama vrea luna de pe cer si ca pisica îl face pe om mai responsabil. Cu asta eram de acord:

- În casa asta, mama moare de foame, am intrat si eu în vorba, nestiind ce-o sa iasa. Frigiderul e strasnic pazit de tataie! Doar Pisistrate mai are ceva curaj!

Ei, si de-aici a-nceput totul!

Când s-a terminat, vinovatii, adica eu, mama si motanul, am plecat în apartamentul cel nou, unde, desi avem usa la intrare, pista de carting mi-a ramas. Eu sunt fericit, dar mama si Pisistrate nu prea.

Domnisoara Pachela

La etaj locuiau domnisoara Dorina si domnisoara Pachela. Surori. Spuneau copiii ca, la ele, erau perne colorate pe jos si pisici. Multe pisici. E drept ca scara lor de lemn mirosea cam ciudat. Le pândeam când plecau în oras. Domnisoara Dorina era mica de statura, blonda cu ochi albastri si se pieptana cu coc. Stiam când vine si când pleaca pentru ca se încalta cu cei mai ciudati pantofi pe care-i vazusem: cu o talpa groasa, galbuie, facuta din dop, din material de dop, adica. „Au talpa de pluta”, spuneau copiii. Mi le închipuiam plutind pe Bistrita în jos, asa… în picioare, precum Christos. Dar cu fustele colorate fluturând în bataia vântului! Sora-sa, era domnisoara Pachela, bruneta, cu parul cam rar. În soare i se vedea uneori pielea capului. Roz.

Noi, când plateam chiria, intram doar pâna în vestibul, pentru ca ne era frica sa umblam pe acolo, cu pernele si pisicile alea, cu lumini pe jos si betisoare care scoteau fum. Asta se vedea prin usile întredeschise. Nici bomboanele lor nu erau bune. Miroseau a parfum, cum coboram scara le aruncam dedesubt.

Ne-am mutat, au trecut anii.

Si, într-o zi, la tribunal, reclamanta mi-a atras atentia. Cerea chiria neplatita de vreo doi ani de la o familie de rromi. Ea, era îmbracata cu fusta de voal, voal pe fata si, pe mâini, avea trasi niste ciorapi negri, subtiri, pâna sus pe antebrat. În dreptul degetelor, erau taiati cu foarfeca. Privesc în dosar, caut adresa imobilului. Domnisoara Pachela. Ea era.

• Ridicati-va valul, spun.
• Nu pot, doamna judecator, zice, n-am avut timp sa-mi fac parul.

N-am insistat.

Plimbare de vara

Aveam doua zile libere. Doua! Copiii erau la mare iar eu priveam Tico-ul împrumutat de pe balcon. Avea numar de Gorj. Eram curioasa cum merge, nu condusesem înca o masina atât de mica.

În jur ordine, afara deja cald, anunturile meteo prognozau din nou canicula. Nu stiam ce sa fac, aveam prea mult timp liber. Pun mâna pe telefon si formez numarul unchiului si matusii mele, el economist, ea fizician atomist. Tocmai se întorsese de la un congres despre energia solara si i se propusese sa iasa la pensie. Asta asa, ca o recompensa!

- Sunt singura în Bucuresti, zic, hai sa mergem undeva. M-am gândit sa petrecem împreuna o zi frumoasa. Îmbracati-va si vin cu masina sa va iau. mergem unde vreti voi, sunteti invitatii mei.

Le-am simtit surpriza si bucuria, ca urmare, înviorata, mi-am pus o fusta alba, un maieu cu spatele gol si bretele încrucisate, cercei noi. M-am uitat în oglinda, semanam cu mine când eram studenta iar în minte mi se arata imaginea unui prânz într-o insula de verdeata pa malul uni lac.

Tico-ul torcea usor si se strecura ca un canis vesel între rândurile de masini topite de caldura. Strabat orasul si sun. Îmi deschide matusa mea... am încremenit. Era îmbracata într-o rochie de dantela neagra iar pe cap avea o palarie de pai negru cu voaleta.

- Cât sunt de fericita ca ne-ai sunat! Mergem la cimitir, spuse ea vesel, luând niste lumânari si un buchet de flori din hol. Din cauza caniculei n-am mai putut merge la fratele meu de-o luna.

Unchiul veni si el si îmi saruta ceremonios mâna:

- Ne faci un mare serviciu...

- Mergem... la cimitir?! întreb marind ochii.

- Da, iar pe urma esti invitata noastra la prânz, am facut vinete umplute...

- Dar..., zic, apoi ma razgândesc. Bine, accept cu voce dura.

Cimitirul era departe, în afara orasului. Nu mai intrasem demult într-o biserica sau într-un cimitir, demult... din anul de care nu voiam sa-mi amintesc.

De-o parte si de alta a soselei, câmpul îngalbenit si totusi înmiresmat era întrerupt de câte o vila impozanta, cu toate utilitatile – cum se spune - , ba chiar cu mai mult decât atât, ma gândeam.

• Cine poate locui asa, nici în oras, nici în cimitir?!, mormai.

Ajungem si parcam în mijlocul aleii largi. Locul era umbros si linistit. Plin de flori si verdeata vie. Stând departe si privind cum matusa mea tamâia mormintele, vad o banca si ma asez. Îmi aprind o tigara. Zâmbesc. Ce caut eu aici, cu o bluza cu spatele gol si fumând, ma întreb. Din când în când, molatec, pasarile ascunse mai ciripeau sub caldura prafoasa. Ma simt privita si vad un barbat si o femeie stând jos, pe iarba, lânga masina. Cersetori, ma gândesc, ba nu... Sunt bine îmbracati.

Dupa ce au hotarât ca totul este cum se cuvine, unchiul si matusa s-au îndreptat de spate si au spus:

- Acum, la masa! Poate dupa-amiaza citesti comunicarea matusa-ti la ultimul congres, e foarte interesanta, despre Big-Bang, Energie si Panoni.

- Panoni?

- Singura categorie materiala a Universului. De fapt vorbesc despre nivelul subatomic, un fel de “Fond de rezerva al Universului”, spune repezit matusa mea. Hai acasa!

Dam sa urcam în masina si nu stiu ce-mi vine ca îi întind pachetul de tigari barbatului asezat pe iarba.

- Multumesc, îl ia el si începe sa plânga. Sa va dea Dumnezeu sanatate, de ani de zile n-am mai vazut o masina de Gorj. Gorjul meu! Gorjul meu, începe el sa strige.

Femeia de lânga el îl mângâie.

• Taci! Uite ca acum o vezi. Taci.

Barbatul se ridica, veni în fata automobilului, se aseza în genunchi, îsi facu cruce si începu sa-i sarute numerele:

• Gorjul meu! Ce dor mi-a fost de tine, Gorjul meu!

Noi, toti trei, amutiseram.

• Plecam, ia unchiul hotarârea.

Dau sa explic ca noi nu suntem din Gorj, ca am împrumutat masina, ca eu, cu atâta timp gol în fata, m-am gândit la batrânii mei unchi si astfel am ajuns acolo, ca voiam sa merg altundeva, dar... tac. Demarez cu grija, în euforia barbatului care nu înceta sa mângâie micul automobil. Ne binecuvânta cu palmele înnegrite de praful de pe capota si ne facea semne exuberante de adio.

• Ce este viata?, întreaba vioi matusa mea.

Ridic din umeri. În acel moment chiar nu ma interesa.

- Degradarea energiei, raspunde tot ea. Iar rolul omului este restaurarea ei. Dar sa nu te mai plictisesc cu ale mele, spune-mi, ce mai faci?

Vernisaj

Chiar si tata, care le ocolea, nu ma întelegea deloc. Zicea ca nu poate privi tablouri între doua piscoturi si cu gura plina. Mie însa, îmi placeau vernisajele.

Erau numai dulciuri, bunatati, sampanie si oameni frumos îmbracati. În plus, mama, îmi fagaduise ca, dupa ce se termina, mergem la masinute.

- Sunt ceea ce am fost si mai sunt înca, îi spune mamei o doamna slaba si mica de statura. Sunt una din cele doua surori gemene din Banat si nu pot sa fiu egoista, fiindca am împartit din aceeasi placenta bucurii si tristeti. Sa încercam împreuna sa faurim o familie fireasca de creatori. Asta am vrut, de aceea v-am dat pentru revista dumneavoastra scrierile mele. Sunt consilier de patrimoniu si mass media si nu consider ca doar altii sunt valorosi si singuratici. Le veti publica?

O trag pe mama de rochie:

- E suc pe-aici pe undeva? Mi-e sete.

- Îi aduc eu, spuse doamna cea slaba, dezvelind niste dinti rari.

- Vino sa-ti arat ceva, îmi sopti mama, tragându-ma de mâna cu repeziciune. Era cam grabita, nu stiu de ce.

Ne-am facut loc în fata unui tablou la care privea o gramada de oameni. Se numea Dracul si dracoaica. Mi-a placut. Mama îmi gasise un pahar de suc dulce întepator si dupa ce ciocnisem cu ea, mi-am dat seama ca iar se ascundea dupa gramezile de oameni. Cine-o cauta însa, n-am observat.

- Sunt zapacita din cauza tiroidei, aud, însa când ma prabusesc, renasc. Am mostenit veselia nemteasca, iuteala olteneasca dar nu calculul german ori sarlatania oltenilor. Nu vreau sa-l supar pe Dumnezeu, cititi poeziile si veti vedea. Sora-mea v-a dat proza, eu poezie. Au bord de ma temple coule un fleure, e motto-ul meu si-al sora-mii. Cele mostenite de la cei de sus, din lumea de dincolo, ne ajuta sa traim din sudoarea fruntii si a mâinilor.

Ma uit si o vad din nou lânga noi pe doamna cea mica si slaba, îmbracata însa altfel. Când s-o fi schimbat, ma gândesc. Nu. Uite-o si pe cealalta. Erau doua!

Dracoaica din tablou dansa cu bratele ridicate si cu gura deschisa peste un drac mare si resemnat. Îmi parea ca ceea ce auzeam acum erau chiar cuvintele pe care le spunea ea în tablou. Dracul statea dedesubt si, desi parea pisat bine, nu voia deloc sa plece, asa cum vedeam ca vrea mama sa faca. Barbatii, am observat, îndura mai multe. Sunt foarte puternici.

- Are si o sora geamana, constata alb mama, plecând spre alt tablou. Mi se facuse mila de ea. Cele doua doamne o tot urmareau si îi spuneam ca erau suparate din cauza barbatilor. Ziceau ca ei razbat mai usor, monopolizeaza pana, iar femeile sunt marginalizate. Dracul ala puternic parea din ce în ce mai vesel.

- Le-am citit în premiera la Liceul Diaconovici, dar nu sunt o feminista. Pana mea se face auzita – continua ea sa-i spuna mamei.

- Mie-mi place caciula care te face nevazuta – zic.

- Poftim? – face cealalta.

- Ce caciula?

- Cusma lui... Cusma lui Tepes e redata extraordinar! Ce linie! Ce compozitie! Despre ea vorbiti? – se baga si a doua.

- Nu! – o contrazic. Vorbesc despre povesti, nu despre picturi. Apoi continui:

- Îmi place caciula aia din basme, pe care-o pui pe cap si te face invizibil pentru pisalogi, adaug. Pentru toti.

În tacerea care se lasase ma simteam, nu stiu cum, puternica... Privirea mi-a fost atrasa din nou de tabloul cu draci. Ala mare, de jos, facea cu ochiul.

La muzeul Antipa

- Asa e el. Strâmb. La o privire mai fugara nu se observa, dar, uite, - îsi întoarse ea fata in lumina - , se vede. Nu taie figura în doua jumatati egale. Am nasul strâmb.

Am privit-o si nu am putut sa nu îi dau dreptate.

- Te stiu de atâtia ani, te socotesc o femeie frumoasa si, totusi, nu am stiut pâna acum de ce, scuza-ma, nu te puteam da ca un exemplu în acest sens! Bine ca m-ai luminat!

Dupa ce m-a facut magar, a râs si-apoi si-a aprins o tigara.

- Majoritatea oamenilor au nasul strâmb.

- Asta o spuneti voi, nasosii! Noi, “schiopii”, credem altceva!

- Trebuia sa fac o operatie de deviatie de sept. Acum un an. As fi fost, cum spui tu, perfecta…

- Si?

- Si ce?

- Ce s-a-ntâmplat?

- N-am facut-o.

- Vad.

Dupa o clipa întreb:

- Scuza-ma ca insist, dar… ti-a fost frica? Sau…

- Nu, raspunse ea. Doamna doctor Nerescu, o orelista foarte buna, mi-o recomandase.

- Un medic perfectionist! Sau… sarlatan?!

- Nu. Un medic bun. Profesionist. Ma operase de amigdale, mai demult si insista sa rezolv pâna la capat… handicapul.

- Nasul tau nu merita chiar numele de handicap!

- Multumesc. Dar ea nu insista în virtutea criteriilor estetice… Voia sa nu mai am probleme toamna si iarna… Sa îmi amelioreze respiratia.

A tacut.

Îmi parea rau ca deschisesem discutia. Am invitat-o la o plimbare. Zis si facut. Am ajuns la Antipa. Dupa doua ore îmi doream o ceasca de cafea tare si fierbinte, ea, nu si nu, se fâtâia printre fosile si-mi explica, entuziasmata, mirajul legaturii speciilor cu zonele geografice. În fata oamenilor preistorici, am izbucnit:

• Nu mai pot!

- Nici eu, raspunse ea. Unde privesti numai oameni împaiati. Din cauza unuia ca asta nu sunt eu o frumusete perfecta. Hai la o cafea!

Asezati comod, la umbra, priveam lenes rotocoalele de fum.

- As dormi aici, zic.

- Da. E bine. Si apoi, hodoronc-tronc, o întreb:

- Dar câti oameni împaiati ai mai vazut tu, în afara de cei de la Antipa?

- Sumedenie - îmi raspunse ea serios. Misuna. În jurul nostru e plin.

Privesc locurile cu îngrijorare. Ca un facut, în jur, vioi, numai oameni tineri, îmbracati colorat, cu un aer de prospetime, demn de invidiat.

- Nu-i vad!

- Ies mai pe seara - spuse ea cu un ton lugubru. Apoi continua la fel:

- În ziua în care eram programata pentru operatie, doamna doctor mi-a spus sa vin la cabinetul ei. M-am dus. Pân-atunci fusesem doar la spital. Atunci mi-am dat seama…

Am tacut, privind-o mirat. Vorbea abrupt si acum nu mai era nici macar frumoasa… Avea un aer… nu stiu cum sa spun… Asa… Era tot ea… dar mai… putina, daca se poate asa ceva. Nasul, însa, era, în mod evident, strâmb.

- Când am intrat în sala de asteptare, o doamna si doi domni, cu caciuli de blana pe cap, toti trei, (era toamna târziu) stateau asezati pe scaune. Nu-mi venea sa cred ochilor! Priveau în gol si evitau sa se uite în laturi. Fiecare avea înfipta în nas câte o sârma, dubla, care le iesea, (sau, ma rog, intra!) din, sau în nari. Erau foarte caraghiosi pentru ca taceau si le ieseau sârmele alea, prevazute cu doua ochiuri, dincolo de vârfurile nasurilor, ca niste foarfeci. Stateau demni, cu niste foarfeci înfipte în nas, si, îti dai seama…

- Erau punctii – am spus eu cu repros. Oamenii aia se tratau de sinuzita.

- Nu stiam asta pe atunci… Iar unul dintre domni s-a întors spre mine si m-a întrebat daca îmi place mirosul de caprifoi. Când, nedumerita, am raspuns ca da, el mi-a explicat ca nu îl mai simte de mult si e musai sa poata avea din nou miros pentru ca nu vrea sa traiasca împaiat.

- “Împaiat”? – l-am întrebat.

- Împaiat? – am întrebat-o.

- Da. Împaiat. Asta era cuvântul pe care l-a folosit. Apoi m-a invitat lânga el pe-un scaun si mi-a spus urmatoarea poveste… Te plictisesc? – se opri ea.

- Nu. Spune…

- Încerc sa-ti redau… cuvintele si felul în care mi-a vorbit. “Mirosul de caprifoi ma întâmpina seara când ma întorceam cu lupul meu acasa. N-am stiut de unde si cum stia el ora la care aterizez.” Vezi, fusese pilot – îmi explica ea.

- Mi-am dat seama.

Ea continua:

- “Ne astepta escadrila lânga hangar si din sapte avioane, toate la fel, venea la al meu. Îl luam lânga mine, în carlinga, si, în linistea care se asternea, ne scaldam amândoi în mirosul de caprifoi care crestea pe acolo. De multe ori mi-as fi dorit sa fie în avion cu mine, sa fim amândoi stapâni pe cerul albastru. Instructiunile erau împotriva. Nu am putut nici macar o data sa zbor cu el.” Mi-a placut ce spunea, cum vad ca iti place si tie, dar nu întelegeam. “Nu înteleg” – i-am zis. “Esti prea tânara, domnisoara”, mi-a raspuns. “Lupul s-a prapadit, nu mai e si… cum alta familie n-am avut, mi-a ramas doar caprifoiul. Atât. Mirosul de caprifoi”.

- Si ce are caprifoiul cu împaierea?

- Cam asta l-am întrebat si eu, si el, întorcându-se cu fata spre mine, mi-a explicat ca unei scolarite ca, atât timp cât miroase a caprifoi, un pilot nu se îmbata de sine si nu umbla împaiat. Apoi a râs, s-a ridicat si a intrat la doamna doctor.

- Nu înteleg.

- Ce?

- De ce mi-ai povestit asta.

- Cum adica, nu întelegi?

- Nu pricep ce legatura au oamenii aia, câinele si caprifoiul cu deviatia ta de sept.

M-a privit lung si a zâmbit absent:

- Misuna. Sunt peste tot.

.

Energie

Medicina. Da. E plina de minuni. O minune e ca mai salveaza câtiva oameni, alta ca nu o face. E plina de miracole, ce mai! Da! Depinde de unde o privesti! – se aude.

Pe culoarul spitalului, pacienti în pijamale fumeaza la fereastra si, rar, câte un vizitator preocupat trece cautând sa nu priveasca în jur.

- Ia spune-mi, dom’ inginer, prostia duce la boala sau invers?

Un pacient cu o cipilica albastra pe crestet scoate gânditor un rotocol de fum.

- Prostu-i fericit orice-ar face! – zice el.

Un alt barbat, cu o voce gâjâita, asezat într-un scaun cu rotile hârâie:

- Aveam o gaura-n plamâni si m-au tratat. Rezultatul? M-am aruncat pe geam. M-au operat la picioare, rezultatul? Mi-am taiat gâtul. Si acum profesorul m-a anuntat ca în câteva zile voi parasi spitalul. De ce? De ce sa traiesc, domnule profesor, zic, când de fapt sunt un vierme care vrea sa moara? Sa duci pe cele doua picioare ale dumitale, mi-a raspuns, o povara grea: un monument de prostie. Plimba-l prin lume, monumentul asta, zice, sa vada si altii ca viata nu ti-a fost data ca sa-ti bati joc de ea!

Vrea sa puna cârjele pe calorifer dar, cel cu cipilica, rapid si îndatoritor i le ia si le aseaza lânga el.

- Îmi place, zice, profesorul asta îmi place. E rau. Cu boala, nu cu omul. Întoarce privirea spre cel care e pe scaun.

- Si? zice – acum mergi binisor cu cârje, nu-i asa?

- Mda! raspunde tusind omul.

Al treilea barbat în pijama, care ascultase absent se întoarce:

- Asta-i viata! Se gaseste câte unul sa te scoata din cacat, dar de sters trebuie sa te stergi singur.

Cei trei râd obosit, prelung, ca si cum timpul s-ar fi oprit acolo, în capatul culoarului.

Un domn rotofei iese agitat din lift si se opreste în dreptul lor. Cere o tigara pentru ca este emotionat. O aprinde în tacerea celorlalti si zice:

- Fumatul induce toxina în corp, eu sunt bioterapeut.

- Atunci de ce fumati? vine raspunsul.

Domnul rotofei motiveaza faptul prin declaratia ca nevasta-sa si-a pierdut mama. În acel spital. Si pentru ca o cauta. Si cu politia, care cerceteaza actele si care, l-a pus sa astepte acolo. E agitat.

- Ziceai ca esti din aia... cu vindecarile...?!

- Am cabinet.

- Ai puteri?... din alea?... tamaduitoare?

- Când sunt concentrat si purificat, vine raspunsul. Am cabinet, aplic terapie complementara.

Se mai aprind câteva tigari, cei trei barbati în pijamale schimba priviri între ei si se continua discutia pe tema bioenergiei, iar domnul rotofei dezvolta subiectul ajungând la teoria ca doar cu ajutorul credintei în Dumnezeu, metoda sa da rezultate, ca practic e un fel de medicina emotionala în care se aplica o strategie fulger cu ajutorul careia energiile din univers se revarsa benefic în triunghiul energetic al subiectului.

- Arata - vine raspunsul.

- Lasa-l, dom’ inginer, zice cel de la fereastra.

Barbatul cu cipilica se foieste pe calorifer, apucând cârjele, cel din scaunul cu rotile îl priveste zâmbind.

- Arata – insista pacientul, ciufulindu-si parul cu cipilica si reasezând-o exact în aceeasi pozitie, eu sunt credincios, ma ofer voluntar. Vindeca-ma, fa-ma sa merg, cred în Dumnezeu, vindeca-ma.

- Pe loc? – întreaba domnul rotofei.

• Daca esti în stare... arata – insista barbatul. Spune-mi sa las cârjele si sa merg.

Ceilalti pacienti îl privesc zâmbind subtire.

Domnul rotofei se hotaraste în sfârsit sa actioneze, se plimba cu pasi rari, concentrat, explica faptul ca trebuie sa localizeze intuitiv cauza bolii, vine spre pacient, îl priveste, ridica mâinile asupra lui si sta.

- Se simte o adiere de aer curat – sopteste barbatul care era în picioare.

- Ssst – face domnul – ma concentrez. Lasa cârjele si umbla! – porunceste.

Pacientul cu cipilica, bucuros, priveste în jur:

- Stai întâi sa le iau. Le ia din nou, cu greu, si se ridica cu ajutorul lor de pe calorifer. Încearca sa paseasca si se opreste. Bioterapeutul, cu ochii mijiti, comanda:

- Simt ca ma încarc: cracaneaza-te! – tipa.

- De ce? – întreaba calm cel din scaunul cu rotile.

- Sa mareasca triunghiul energetic, raspunde soptit bioterapeutul, sst, mai face el întorcându-se spre pacientul cu cipilica. Întinde o mâna:

- Lasa cârjele si umbla singur!

- O sa cada! – zice scurt cel de la fereastra.

- Nu pot umbla cracanat! – sopteste pacientul.

- Nu-ti pierde credinta! Cracaneaza-te - îi indica în transa, domnul rotofei.

Barbatul deschide ochii cât mai mult si, cu o expresie de implorare, lasa cârjele. E emotionat, sta vertical într-o pozitie ridicola.

- Sta! – racneste bioterapeutul! Acum va merge.

- Bau! – face ragusitul din carucior.

Pacientul cu cipilica tresare violent si, înfuriat se repede la cel din carucior:

- De ce ma sperii, ma? Ce ai cu mine, dom’inginer?

Uluit, bioterapeutul ridica bratele deasupra capului si cu o figura iluminata striga:

- Merge! Am reusit! Omule, am reusit! Scoate din buzunar un teanc de carti de vizita si le împarte febril celor trei, cu un aer fericit:

- Sa nu mai cautati aiurea! Ati vazut! Cu ochii vostri! Povestiti mai departe!

Pacientul cu cipilica sare lejer deodata în aer, executând o „foarfeca” si o ia de-a lungul culoarului, clampanind fudul din papuci.

- Morbul lui Pott. E în cot! Am fost operat la cot, domnule, nu la picioare. E cumplit, dar asta nu m-a împiedicat niciodata sa merg.

Se întoarce spre domnul cel rotofei ramas încremenit cu cartile de vizita în mâna.

- Nu-ti cautai soacra, nu, cautai fraieri, sa mai scoti un ban si tu din suferinta altora!

Pe neasteptate cel din caruciorul cu rotile îi arde repede bioterapeutului un sut în fund. Acesta scapa pe jos cartile de vizita.

- Golanilor! Las’ ca vine ea reforma. Vine. A venit! Vedeti voi care pe care! Golanilor, mai tipa el subtirel si dispare cu iuteala, profitând de cabina ascensorului oprita la acel etaj. Râsetele îl urmaresc parca reverberându-se ca o pala puternica de vânt de-a lungul culoarului.

- Da’ stiu ca mi-a placut! zice omul de la fereastra.

- Simti ca traiesti! – hârâie pacientul ragusit din scaunul lui.

- Asa-i românul! – se apropie pacientul cu cipilica, nu simte ca traieste decât dupa ce îi arde altuia un sut în fund! Hai, dom’inginer, sa te duc în salon, ca iar vine vizita si ne prinde dom’ profesor pe coclauri, spunând aiureli.

- Ca, doar n-o vrea sa trateze doar destepti! – pufneste celalalt, îndreptându-se spre salon.

Oferta de sponsorizare

- Tu nu vezi ca daca n-aveti sponsori nu veti putea juca piesa aia? – ma întreaba retoric prietena mea, o buna economista.

- Nu vreau sa cersesc.

- Ce conceptii învechite! De baba. Draga mea, faci o oferta, nu cersesti. Sponsorul îti este partener în afaceri. Ai un proiect doar!

Afacere! Ce cuvânt urât pentru ceea ce numeam eu spectacol! de fapt...poate ca avea dreptate. Daca vrem sa jucam piesa aia, daca avem autor, piesa, regizor, actori, idei si sala... ce ne-ar mai trebui?! Bani, desigur.

Gândit, zis si facut! Concep sub atenta supraveghere a prietenei mele o oferta, traduc visul nostru în cifre si paragrafe si, pentru început, lasam câte un exemplar unor banci si fundatii. Timpul trece în tacere si... nimic. Nemultumita, prietena mea ma cearta.

- Habar n-ai sa te porti. Nu stii sa te pui în valoare. Trebui sa iesi în lume. Voi veni eu cu tine. Marti ne întâlnim cu notarul sef al orasului pentru proiectul vostru.

- Notarul?!, întreb mirata. Crezi ca este interesat? Are fonduri pentru asa ceva?

- Notarul?, îmi întoarce ea vorba taraganat, cu ochii în tavan. Pai nu vezi cât câstiga astia numai pentru a legaliza o nenorocita de copie?!

La ora treisprezece intram în birou. Casa maiestuoasa în care se afla sediul era strabatuta de fel de fel de coridoare care desparteau camere cu miros de parfum fin si tutun de pipa. Încaperea în care am fost invitate, mobilata cu module moderne, bine luminata artificial, îmbina dorinta unui domn îndesat de a fi si modern si conservator în acelasi timp.

- Sunt fericit sa va cunosc, mi-ati placut în filmul ala cu care ati fost la Berlin, felicitari. Bine ca renaste cinematografia noastra, ma întâmpina el.

Încurajata de primirea facuta, îi expun tema piesei de actualitate pe care dorim s-o montam pe scena, accentuez valoarea si posibilitatile ei de a interesa publicul, faptul ca autorul, dramaturg român, adaug cu ochii la micul steag tricolor de pe birou, ar trebui jucat fiindca are idei interesante, puternice, autentice, spun ca teatrul în general – noi în particular – ar trebui sprijinit ca si fotbalul, pastrând proportiile, desigur – si aici el da îndelung, întelept din cap – si îl asigur ca parteneriatul nostru ipotetic va fi în fapt unul de succes. Beau un pahar cu apa, apoi înca unul.

- Îmi place arta, suspina el. Cafele, se rasti apoi la interfon. Si eu cânt.

- Cântati?!

- Da, suspina el. Azi pe bolta, noi privind superbul soare, traversam timpul nespus spre meleaguri selenare, doar cu gândul, fiindca pasul n-are ore si minute cum masoara vremea ceasul!

Clipim nedumerite:

- Poftim? - spune prietena mea.

- Scriu poezii. Când am timp. Ca românasu’ s-a nascut poet, he, he... Dar mai mult îmi place sa cânt. Vreti?

- Ce? – am raspuns cu jumatate de voce.

- Sa cânt.

- Daca...

Se ridica în picioare, îsi puse mâinile pe reverele costumului ca pe o bundita si, subtirel, cu barbia ridicata, maruntind usurel podeaua, începe:

• Foaie verde si cu flori

M-am visat cu tine-n zori

Pâna-n cer printre cocori

Zburând peste sapte mari.

La strofa a doua îsi lua avânt:

• Foaie verde cer cu nor

Aveam brisca la picior

Malul ti-l faceam covor

Pentru dorul calator, hai, hai, haida dee..., tipa el, începând sa câstige teren în jurul nostru:

- Hai, hai si iar hai... – continua.

- Sefu’, esti bine dispus, observa secretara ferind tava cu cafele.

Am plecat cât am putut de repede fiindca peste o ora eram primite la o banca. Persoana de contact, ma asigura prietena mea, era om serios.

Banca? Banca. Marmura, lifturi exterioare, securitate. Primim ecusoane si penetram – ca sa zic asa – în înaltime cu un ascensor rapid si transparent. La etajul al patrulea ne întâmpina o duduie eleganta, cu mers de pisica, conducându-ne într-un birou spatios. Aici mobilierul functional se potrivea cu incinta si era una cu omul, un domn lugubru, uscativ, care se ridica usor, ne privi absent si ne indica politicos doua fotolii ergonomice.

- Ceai de plante – murmura si eleganta domnisoara care ne însotise disparu neauzit.

- Taci.

Privesc. Prietena mea privea zâmbind si-mi soptea din coltul gurii:

- Tu sa taci.

Dupa ce îmi facu un scurt curriculum vitae, trecu la expunerea ofertei. La ideea cu fotbalul si pastrarea proportiilor, aceeasi imperceptibila dar îndelunga încuviintare. Liniste, apoi se auzi:

- Noi nu ne ocupam cu asa ceva, ne pare rau, asta e politica noastra. Seule les neiges eternelles rafraichissent l’immortel.

Macar ne mai plimbam înca o data cu liftul ala, m-am gândit, amintindu-mi senzatia de a privi orasul de sus.

Metoda occidentala

- Mai câstigi si tu ceva, ca din banii de la teatru... zice prietena mea.

Accept.

Luni, dupa amiaza sa-l anunte ca vom vorbi, îi spun.

- Totusi... revin eu asupra hotarârii mele. Cum adica? Va trebui sa ma duc sa-l sustin în campanie, nu-i asa? Nu cred sa pot. N-am firea asta si pe deasupra am repetitii.

- Vorbesti cu el, îi impui conditiile tale, zice ea. Voi fi si eu acolo. Treziti-va, ce naiba! Ah! artistii astia! Folositi si voi metode occidentale, blegilor, si veti câstiga! mai adauga ea. Asta avem noi nevoie! Altfel, va ia naiba cu teatrul vostru cu tot!

Nu aveam nimic contra metodelor occidentale, mai ales daca aduceau bani, cum auzisem, ma îndoiam însa, serios, asupra faptului ca tocmai eu, dintre toti cunoscutii mei, le voi dovedi viabilitatea la noi.

Luni, dupa amiaza, fac cafele, aduc alune si apa minerala, le pun pe masa si astept. Sonerie. Deschid. În fata usii un imens buchet de flori, ca o coroana funerara pe doua picioare, îmi zice:

- Sarut-mâna!

Fac un semn de politete si, carat de un domn destul de tânar, buchetul îmi patrunde în apartament.

- Vreau sa ma prezint asa cum se cuvine, unei doamne a teatrului nostru, zice, atât de victorios peste hotare încât, poate dv. nu stiti, dar în tara habar n-are.

- Poftim?! – raspund eu uluita.

- Dânsa vine mai târziu ca are treaba la banca, o scuza domnul pe prietena mea.

Intra, pune buchetul pe podea, în biblioteca si se-aseaza, cu demnitate, într-un fotoliu.

- Cafea? – întreb.

- Nu beau – raspunde scurt, privind piezis în jur.

Se lasa tacere.

- Nu se poate sa... încerc eu sa înnod conversatia, aratând cu mâna spre flori. Vioi, se-ntoarce catre mine cu miscari feline:

- Acum ca ma cunoasteti, va asigur ca se poate, cum zice latinul... ha... ha... ha...

- Latinul? – întreb.

- Orice se poate la noi, adica, zice, ca eu am stat doi ani în Germania si acolo se si facea, completeaza, cu un aer competent.

- Aha! – aprob.

- Când eram la vânatoare cu consilierul presedintelui, ca stiti ca noi suntem prieteni, ca el dupa revolutie a baut cu mine, nu c-as fi un betiv, nu, dar îmi mai place ca oricui, mi-a zis „Fa si tu ceva pentru tara!”. Acum... se foieste el, eu sunt milionar, si continua cu un aer feciorelnic: nu-i o rusine sa spui asta si, averea mea este la adapost si m-am hotarât ca deocamdata sa ma las, ca sa zic asa, sa ma las deoparte ca persoana simpla. Întelegeti? Îsi pironeste din nou privirea în gol ascultând ceva numai de el stiut.

- Nu spuneti nimic? – ma-ntreaba.

- Eu? – raspund.

- Si eu iubesc tara asta, se-ntoarce el spre mine, desi am bani. Întelegeti?

- Ce anume? – întreb.

- Ca tocmai d’aia pot mai mult – raspunde omul cu franchete.

Priveste din nou în gol si asculta.

- Nu spuneti, nimic? – repeta.

- Pai... ce sa spun?!... mormai.

- Pai, daca eu, om cu pregatire de afaceri, ma dau un pic la o parte, ce parere aveti?

Tac si dau din umeri.

- Buna, cred, completeaza. Destul ca sa putem discuta... scopul dezinteresat pe care vi-l propun direct, c-asa sunt eu, direct, ce-i în gusa si-n capusa, c-asa ziceau si-ai mei din care ma trag – sfârseste el sugerând o veselie modesta. Priveste în gol, apoi mijeste ochii spre cartile din rafturi.

- Oricum, mie mi-a placut întotdeauna Rebreanu, desi n-am citit nimic de el, adauga hodoronc-tronc.

Îmi simteam creierul ca învelit într-o duna banateana, pufoasa si chioara.

- Nu înteleg ce-i cu Rebreanu. Domnule, nu ne cunoastem, opreste-te te rog, confuzi lucrurile. Aparitia dumitale bizara s-ar putea sa...

• Bi-za-ra, ma-ntrerupe el, savurând cuvântul. Admir, intelectualii astia cu complicatiile lor, va rog sa ma scuzati. Staaau asa ca un bou, sunt sincer – vedeti? – si-i ascult! Tare mi-s dragi, dar n-am timp, ca-mi pleaca vapoarele cu fier-betoane fara sa le dau „dreptul” la docuri, si mi le scapa aia în mare.
• Florile... îngaim eu.
• Da, ce-i cu ele, nu va plac?
• Ba da! Iubesc florile! Astea însa nu încap aici. Iau buchetul si i-l pun alaturi. Dumneata ai cheltuit...
• O nimica toata, doamna, ma întrerupe el. Sunt patriot si pentru tara cheltui ca am de unde.
• Pentru tara?
• Pai pentru ce vreau eu sa intru în parlament!? – întreaba cu candoare. Îmi fac si eu un staf, toti are, iar la vânatoare mi-a zis ca e trei sute locul. Putin, m-am gândit...
• Trei sute de mii? întreb.
• De milioane, doamna! Cum trei sute de mii! De milioane, Doamne fereste! E putin, nu-i asa?, ca daca-mi iese afacerea, cumpar tot parlamentul cu cladire cu tot. Da sa zâmbeasca si redevine grav. Da-s modest, independent, ca nu-mi place politica, le-am spus-o si la vânatoare. Sa trecem la afaceri; va ofer o mie. O mie de dolari pe luna, trei luni în cap. Si-s generos.
• Cum? O mie de dolari? De ce?
• Serbati, doamna ceva, ce vreti dv. – îmi explica el. Pe banii mei. Invitati prieteni: artisti, doctori, d-astia... aa... intelectuali, stiti dvs. si deodata ma prezentati „iata-l pe cutarica, vasazica, independent, prietenul meu, care s-a-ntors din Germania pentru tara”. Functie de câti participa marim suma. Ce ziceti?
• Poftim? Sunt complet uluita!

Strânge pleoapele si ma priveste cântarind cu ochii îngustati.

• Acum se va vedea cât sunteti de vestita si în judet, nu va car dupa mine, sa nu raciti, Doamne fereste, c-o sa scrie aia ca omor artisti si urla ziarele nemtesti si nu-mi ia betonul.
• Functie de... functie de... ham ha, ha, nu ma mai stapânesc eu si încep sa râd.

Desi este evident ca se simte prost, domnul, îmi afirma foindu-se, ca e o persoana simpla care aduce în orice casa veselie.

• Da, asa-i!, - sunt eu de acord râzând si îl întreb:
• Vânezi în Carpati?

Dupa o scurta pauza raspunde cu ochii pironiti din nou în gol, luând un ton ambiguu:

- Pân’ niste munti. Caprioare si mistreti. Ca la ursi nu mi-am luat aprobare, ca acolo n-am înca prieteni.

• Si ingurgitezi vânat? – întreb cu eleganta.

• Nu, doamna, îl manânc – ma priveste el vesel în ochi. Cu familia. Ca s-au învatat sa le placa, n-au ce face. Trebuie sa-l manânce ca eu n-am timp, consum la arabi ca-s ca fratii mei. Doriti?

• O, nu, multumesc, nu – raspund eu rapid, speriata de un probabil gigantic, viitor cadou gastronomic.
• Pacat, zice, aveam destul. Apoi revine. Nu zic ca nu veti avea de muncit, da’ merita, ca nivelul de trai al românului e sub valuta, dedesubt adica, asa ca eu am, si daca am, dau, ca nu-s zgârcit, mai ales cu artistii. Ati înteles?
• Totusi, intru eu în joc, as dori niste garantii pentru activitatea parlamentara pe care ti-o doresti, spre a nu-mi lega numele pe care-l am dupa o viata, de vreun, stiu eu, speculant, sarlatan sau corupt.

Pocneste palmele si apoi si le freaca energic.

- Gândim la fel, doamna. Va garantez cu sufletul meu ca, împotriva lor, fac asta pentru tara, adica sa stau un mandat, doua, în parlament, ca sa-i prind, de sus cum s-ar zice. Scade vocea si continua. Ca-s împânziti peste tot si nu stii care al cui este... am stiut ca sunteti desteapta. Marim contractul la doua mii pe luna, am vorbit si cu R.A.T.B.-ul: platesc si circula autobuzele cu numele meu pe ele ca serialu’. Am si taraf, dv. mai lipseati.

- Iesi.

• Ati obosit, pardon, va sfatuiesc cu doua mii.
• Iesi afara, zic si deodata îmi vine sa comand:
• Stângaaa-mprejur!

Cu o aliura belicoasa, se ridica instantaneu si da sa plece. Se întoarce.

- Sunteti si fata din popor! Va caut altadata, las contractul, acilea... Respectele mele. Si nu uitati ca pentru tara accept orice batjocura, ca doar aici îs nascut!

Iese. Eu ramân cu ochii pironiti pe flori. Oftez. Mi-e... rusine. Nu mi-e mie prea aproape metoda asta occidentala. Are mare dreptate prietena mea, cu de-astia ca mine, Occidentului îi va fi foarte greu sa calce spre Est!

Doamna

- La vremea aia si la piata te duceai cu manusi. Eram studenta si mama avea un sertar plin cu manusi albe. Esti dragut sa-mi aduci scaunul mai aproape? – îmi zise ea, zâmbind cum stia mai seducator, în timp ce îmi arata bonul de ordine cu un numar mai mare ca al meu. Esti dragut? – repeta delicat.

- Desigur – m-am conformat.

- Asa. Îti spun tie ca esti tânar, mie îmi plac tinerii, am si eu un baiat. Mare. Avocat. Vezi, vremurile o cereau. Mama îsi punea manusile pâna si în piata, n-ai un foc?

I-am aprins tigara.

- Vezi, asta spune multe, sufla ea fumul. Mama spunea merçi servitoarei, întelegi? Apoi adauga nostalgic: cine mai spune azi, multumesc, unei servitoare?! Unde este scrumiera?

I-am adus-o.

- Tineretul n-are o educatie a l’englaise, nu stiu daca întelegi? Dar parca numai tinerii?!... Sa-ti spun eu cum sunt cei în vârsta: îti vine sa-i împusti! Vrei sa fii dragut sa închizi geamul? E cam frig, nu-i asa?

L-am închis.

- Am un vecin care acum e batrân, dar avea parul alb de... da... de vreo douazeci de ani. Are o masina. Buna. Marca. Nu stiu care, ca eu nu ma pricep, n-am bani de masini! Asa. Nu stiu daca întelegi, dar într-o zi, l-am întrebat ce face. Ridicase capota si se uita la motor. „Vreau sa vad nivelul uleiului”, zice. „Dar câti kilometri are?, întreb. „Treizeci de mii”, zice, „ma gândesc ca va-ncepe sa înghita bani si vreau s-o vând.” „S-o vinzi?!” – ma mir eu pe buna dreptate. A întors spre mine niste ochi mari, nu stiu daca ma-ntelegi?

Doamna se opri din povestit si ma privi.

- Au unii un tip de inconstienta, aproape nerusinata. Întelegi? Ce faci? De ce te foiesti asa? Nu stiu ce aveti voi tinerii, ca n-aveti astâmpar, draga! Stai. Aseaza-te aici lânga mine si nu ma mai deranja.

M-am asezat. Ea privi spre usa la care asteptam, apoi continua:

- „Da, s-o vând” zice. Batrânul, ca de el vorbesc. „O vând si iau una noua.” Îsi întoarse capul spre mine si ma tinti cu genele ei rimelate.

- Auzi, o masina noua! Noua! Si-avea parul alb! „Ce-ti trebuie”, îi spun, ca ma stii cât de sincera sunt, „Ce-ti trebuie, cât o s-o mai tii? Ce-ti trebuie una noua?” „Poftim!!” zice el mirat, iar eu repet: „Cât o s-o mai tii? Un an. Doi. Hai... cinci.” L-am privit de sus pâna jos si i-am spus: “Cinci! De la mine.” M-a scuipat, draga, m-a scuipat asa din senin. Om batrân! Noroc ca m-am ferit. Ei? Ce spui? Vezi cum sunt pensionarii astia, nu stiu daca ma-ntelegi? Îti vine sa-i împusti.

Îsi întinse apoi mâna spre mine cu aratatorul în sus:

- Nu mai mesteca, asta-i un obicei barbar. Lipsa de... Asa.

Usa se deschise si la zgomotul ei, se scula vioi în picioare. Cum ajunsesem acolo primul, m-am ridicat si eu cu bonul de ordine în mâna.

- Stai jos, tinere! Doar n-o sa intri înaintea unei doamne! Nu aveti educatie, nu stiu daca ma-ntelegi! – adauga cu ochii scaparând. As fi putut sa-ti fiu mama!

Amabilitate

- Eu sunt o baba, draga! – îmi spune ea oftând. Am ramas singura.

Apoi sopti:

- Fiica-mea, saraca, îsi da doctoratul la Sorbona! Îti dai seama ce greu îmi e? Singura...

Ochii îi erau umezi si luciosi. Pe obrazul neted si bine pudrat, sclipirile lor se asortau în mod bizar cu luciul rujului Dior, pe care tocmai îl punea în poseta.

- Ce-ti face baietelul? Cât are? – susura apoi spre mine.

- Cinci ani.

- Vai, cum trece timpul! Si spune... Vrei sa revii în scoala?

Pe obrazul ei expresiv, vedeam cum se perinda deceniile. Fara a îmi astepta raspunsul zise:

- Cinci ani! E-o vârsta de aur, draga. Acum are nevoie de mama lui. Bine-ai facut ca stai cu el...

- Sigur – apuc eu sa raspund.

- La anii astia, asculta-ma pe mine, copiii, sunt foarte vulnerabili. Cine te ajuta? – ma chestiona ea cu eleganta si cu dictie.

- Nimeni. Adica, noi doi, taica-su si cu mine avem grija... dar... ne este greu cu banii, iar eu vreau sa-mi reiau...

- Asa – ma întrerupse, punându-si mâna pe mâna mea. Parintii trebuie sa-si educe copiii. Nu bunicii sau bonele... Bine faci ca-ti iei rolul în serios. Oricum, aici, în facultate, vezi draga, ce jungla este! Nu-i de noi! Femeile au dreptul la alt climat.

- Aveti orele împreuna cu domnul profesor? – întreb.

- Da, iubito. Stii cum e?! – zise ea cu un zâmbet subtire întins sub privirea voalata. Facu o pauza, apoi ofta. Vorbeste numai el. Nu se mai satura!

Clatina capul zâmbind resemnat si continua:

- Ei, ce sa-i faci, mergem înainte. Tu ai noroc, esti tânara, ai timp, viitorul e al tau. Apoi ma privi dragastos si cumva scrutator.

- Ai gasit norma întreaga?

- Nu... raspund. Doar ore. Ce-a ramas. Nu stiu cum ma voi descurca.

- Lasa asta. Ai timp. Tu esti aici, întelegi? Nu ca mine, o biata umbra. Silita la vârsta si la cariera mea s-ascult ore întregi numai vorbele lui. Nu spun ca nu-i destept, cultivat, pregatit... nu, asta nu. Este. Dar m-a terminat. Mi-a trecut viata ascultându-l. Cei mai frumosi ani! Nu mai suport... profesor Ion Popescu, doctor Ion Popescu si iar Ion Popescu!

Aproape ca-i auzeam scrâsnetul sub vocea grava.

Prin fata ferestrei trece o silueta barbateasca. Profesorul. Vioi, cu gesturi grijulii-molatece, îsi lua scurta de vizon, deschise geamul si-si potrivi un zâmbet larg.

- Nelutu! Nelutu draga! – arunca ea vocalele pe fereastra asemeni unui sirag cristalin de strasuri. Asteapta-ma, am sa-ti spun ceva! Zâmbi din nou si continua cu tonalitati îndulcite: avem drum împreuna.

Apoi se întoarse spre mine:

- La revedere, draguta. Si asculta sfatul meu, stii doar ca vreau sa te ajut: mai fa un copil. În viata e bine sa fie doi. Acum e timpul tau. Mai fa unul!

Cu pasi unduiosi se-ndrepta spre usa la care se oprise domnul profesor.

- Oh! Nelutu! Neaparat trebuie sa discutam despre prelegerea ta.

Vorbele i se pierdeau în departare, mi-era greata. Secretara trecu pe lânga mine.

- Doamna profesoara, ce-aveti? – se opri ea.

- Nimic – spun. Priveam pe geam. Un cer imens si gol.

La o cafea

- Nu va plictisiti aici?

- Nu, îmi raspunde batrânul. Sunt un om activ.

Privesc în lungul culoarului rece si întunecos. Liniste. Nimeni. Doar automatul pentru cafea pare viu.

- Aveti pauza? ma întreaba.

- Da.

- Vedeti, ce de oameni! exclama el.

- Unde?

Face un gest cuprinzator cu mâna.

- Peste tot. Din ce în ce mai multi. Cum sa-i cunosti pe toti, ce sa faci, sa spui? Multi. Toti cu treaba.

- Da – mormai eu, cu gândurile aiurea.

- Acusi e gata, dureaza putin – zice.

- Nu ma grabesc.

- I-ati vazut?

- Pe cine?

- Oamenii, zice. Merg hotarâti, stiu unde si de ce. Asa par, ca stiu. Pasi. Ochii mari, zâmbet, tacere si pasi. Pasi repezi, rari, leganati. Stiu tot si doresc sa spuna ce stiu. Oriunde. Oricui. Mie, de exemplu, ca-s mereu aici cu automatul asta pentru cafea. „Sa-ti spun eu”, „asculta un pic”, „în ceea ce ma priveste cred”... Asta se aude. Deseori le vorbesc despre o teava sparta, de exemplu. Sa vedeti ce aflu, ce întâmplari spectaculoase cu instalatori si tevi rebele! Unii, uita unde se duc si ramân cu mine ore-ntregi... Alteori, îmi pun o nuca în gura si-n zilele alea primesc pe putin opt retete de gargara. E gata, zice, si-mi întinde paharul. Oh?!!

- Ce-i? întreb.

- Ma doare un pic capul, îmi raspunde batrânul.

Îi privesc parul alb. E un batrân cârliontat.

- O aspirina, zic, ar fi buna.

- Nu-mi trece. Câteodata ma tine asa, zile în sir, zice el cu voce joasa.

- Hipertensiune.

- Nu, n-am.

- Am aflat de la un prieten doctor, zic, o reteta, e drept batrâneasca, dar are efect garantat.

- Ce anume?, - întreaba.

- O baie fierbinte la picioare.

- Logic, zice, e un leac bun, învioreaza circulatia. E bun.

- Da, zic eu zâmbind, dar aici pe coridor...

- Nu ma mai doare, îmi raspunde batrânelul, privindu-ma cu un zâmbet fugar în coltul gurii.

Telefonul

- Batrânii trebuie îndemnati, chiar obligati sa faca miscare. Le redreseaza circulatia, metabolismul. Totodata, trebuie pusi la treaba pentru a le reda încrederea în ei. Si-o pierd o data cu vârsta. Mama mea, la optzeci si trei de ani, în fiecare dimineata, pleca sa-mi cumpere tigari, lapte proaspat… flori. Se întorcea si, cu florile-n mâna, ma întreba, saraca singura din lume, “cum te simti”, “ai dormit bine, mâinile ti s-au dezumflat?”. Apoi iar pleca la plimbare, la o vorba cu vecinii pâna la prânz, când îmi servea masa. I-am asigurat, prin sacrificiul meu, o batrânete fericita.

O privesc cu ochii mari. E rotofeie, îmbracata cu gust si are niste unghii lungi, rosii, pe care mi le flutura pe sub ochi. Îmi vin în minte platouri cu raci fierti.

- Scoala-te, ca esti mai tânara si da drumul la robinet, sa vedem daca a venit apa calda.

- Nu. N-a venit.

- Nu crede satulul, flamândului, ce egoisti sunt unii oameni – exclama ea.

- Cine?

- Astia! – arata cu degetele în jos. Li s-a spart o teava si de doua zile, chipurile, repara.

- Poate chiar asta fac.

- Poate – admise ea, cu un aer de superioritate devastant.

Tocmai atunci a sunat telefonul si a trebuit sa raspunda. Am profitat si am început sa ma îmbrac, facându-i semne ca ma grabesc.

- Extraordinar! – exclama ea, dupa ce puse receptorul în furca. M-a gasit. Pe mine, “ca-s mai tânara si mai sanatoasa”! Auzi… se indigna, sanatoasa!!!

- Cine? – întreb politicos.

- O prietena de demult a mamei, Dumnezeu s-o ierte, saraca! Mi-e foarte greu fara ea.

Iar vedeam raci fierti în fata ochilor. Nu stiu de ce.

- Fara cine? – întreb clipind rar.

- De mama vorbesc. Ea nu era ca toti astia – si îmi arata cu mâna spre telefon si spre podea.

- Da?!! – mormai, de la usa.

Se ridica si veni spre mine. Ma saruta pe amândoi obrajii, apoi ma prinse de o mâna:

- Auzi, aia îmi zice la receptor ca nu mai are pe nimeni, pe nimeni de vârsta ei, ca n-o suna telefonul de loc, tace zile întregi, ca nu mai întelege ziarele si ca ma invita, când vreau, la o cafea.

Indignarea din glasul ei m-a surprins.

- Ce te uiti asa mirata? Egoism. Vrea sa-i fac eu cumparaturi ca-s fiica prietenei ei… asta vrea. Sa ajung la cafea cu o plasa plina.

- Si? Nu puteti?

- Cum? Eu? S-ar rasuci mamica în mormânt daca ar sti cât ma obosesc.

Negociere cu instalatorul

- Mergem si la Predoleanu – zise instalatorul cel nou, mergând saltat înaintea mea. V-am spus ca va trebuie un tip nou, sa facem o lucrare ca lumea.

Despicam aerul cald al verii, urmarindu-i mersul saltaret, pe asfaltul încins. Eram în concediu, soarele ma batea nemilos în cap si nu aveam nici un chef sa vizionez magazine de instalatii si sa cumpar chiuvete.

- N-au nici aici. Din astea pe consola nu se mai fac – zice el cu fermitate profesionala.

- Si eu caut de-o saptamâna – ne informeaza o doamna obosita, îmbracata asortat. Sunt doar tipul asta nou pe picior, la care trebuie cumparat si robinet si sifon pe masura. Te costa de trei ori.

- Baterie, nu robinet – strecoara instalatorul. E nevoie de baterie, picior si sifon, sigur!

- S-au adus ieri câteva tip consola la depozit – ne îndatoreaza amabil, vânzatoarea. La depozit – repeta ea din cauza lipsei noastre de reactie.

Simt un fel de lesin la stomac, gândindu-ma la drumul pâna la depozit, o adevarata excursie în afara orasului.

- Luam dracului una cu picior – zic, înmultind în gând pretul cupatru. E prea cald, conchid.

- Si sifon si baterie – ma anunta vioi noul instalator. Va execut o lucrare pe cinste. Arta, nu altceva.

Fac din nou o socoteala în gând si simt brusc un fel de solidaritate cu toate camilele din desert. Hotarasc, cu glas amar:

- M-am razgândit, mergem la depozit. Doar lavoarul e spart, restul functioneaza.

- Cum vreti – se întristeaza el. Ce cald e!

Ies prima din magazin si la un moment dat ma uit înapoi. Instalatorul, nicaieri. Ma întorc si ajung înapoi. Înauntru, aplecat, tragea de o chiuveta aflata sub un maldar întreg.

- Încet, încet – o aud pe vânzatoare. Aia e un tip mai vechi, o refuza toata lumea. Nu i se poate pune picior.

- Pe-asta o vreau. Ma opresti dumneata s-o vad? – se ratoieste deodata eficient instalatorul.

Ma apropii si privesc.

- Pai, chiuveta asta nu seamana cu alea din Obor sau cu alea de la Reînvierea? – întreb.

Nu-mi raspunde.

- Asta e pentru consola? Asta ne trebuie?

Din nou nu-mi raspunde nimeni.

- E ca alea – insist.

- V-am cautat una mai buna, sa facem o lucrare ca lumea – îsi arata instalatorul competenta. Bine ca am gasit-o – se lauda el, - aveti noroc! Am ochi, ce mai... Ce cald e, mai zise privind în gol. Pesemne ca împartea un pret la trei. Da! Era rândul lui.

Zâmbesc moale.

- Aveti noroc!

Asa noroc, mai rar! Sa ti se sparga chiuveta în concediu, sa nu gasesti instalator, iar când îl gasesti sa te plimbi pe canicula pâna-i cade lui ceva cu tronc.

O platesc pe aia si o luam spre casa. În dreapta mea, instalatorul îmi spuse trist:

- Nu-i nici o arta sa pui lavoarul asta. O sa fie cum a fost – si adauga suparat. Ma simt ca o camila cu cocoasa pe caldura asta!

Zâmbesc din toata inima.

Tata

Eu am un tata. Toti avem, numai ca unii nu simt nevoia sa spuna asta. Eu o spun, pentru ca l-am avut de când m-am nascut si, acum, nu-l mai am decât pe el. Ce ciudat. Am tata. Mama era jurista si eu, ani întregi priveam din sali reci sau plictisitor de calde, acelasi si acelasi spectacol. Îmi placea dar as minti daca as spune ca îl stiu pe dinafara asa cum, nu stiu de ce, mi-a venit acum s-o fac. Mama era frumoasa, era vesela, tânara si fiind foarte ocupata, pe mine m-au crescut bunicii. Tata, venea o data pe an sa ma vada.

Când l-am cunoscut pe tata ma jucam cu alti copii pe strada. Aveam parul învelit într-o plasa lunga, neagra, o plasa de tul contra tântarilor. Îmi atârna pe spate, legata maiestrit fiindca era menita sa-i convinga pe cei din jurul meu ca eu eram cea mai nimerita sa joc „Alba ca zapada”, pentru ca plasa îmi facea parul negru. Ma simteam frumoasa si nu stiu cum, importanta, când a aparut o masina care a oprit în fata casei în care locuiam cu bunicii.

Din ea a coborât un barbat cu un urs mare în brate. Un urs imens, o jucarie cum numai în filme se vedea. A intrat în curte, în tacerea curioasa a copiilor de pe strada. Simtindu-ma îndreptatita l-am urmat tiptil sa vad la care usa din curtea noastra bate. Banuiam ca la Nae-cizmaru’, n-are ce cauta... dar ma intriga ideea ca cele doua surori, domnisoara Dorina si domnisoara Pachela, ar putea primi o asemenea jucarie. Nu. A intrat la noi. Cu inima batându-mi zvâcnit am fugit în mijlocul strazii prefacându-ma ca n-am vazut nimic. Am reînceput jocul, dar parca ma transformasem toata într-un ochi imens care astepta. Iat-o pe bunica. Ma striga. Aproape ca nu puteam sa respir. Ma prefaceam ca nu sunt emotionata deloc. Când am intrat, domnul cu ursul m-a-ntrebat daca stiu cine e el. Parea convins ca stiu, iar bunicii aveau lacrimi în ochi. Trebuia sa spun ceva. L-am privit, l-am privit... începuse si el sa plânga. Ce sa fac? Am spus ca stiu. Stiu cine e. Cine, ma întreba gâfâit. Nenea Georgica, am raspuns eu, clopotind, convinsa ca numai parintele George care-mi recita Iliada asta vara într-un sat din Baragan, poate veni la mine cu un asemenea urs. E taica-tu, taica-tu, mi-au spus bunicii si nu stiu cum, m-am pomenit în bratele lui.

De-atunci, tot asa în fiecare an... Vine cu un catel, sau ma ia cu taxiul la plimbare. În fiecare an mi se spune, e taica-tu.

Rochia alba de organdi

Spalata, pieptanata cu patru codite, cum îi placea bunicii sa mi le împleteasca, am iesit în curte sa îi astept pe cei mari. Nu mai tin minte ce era, la cine ne duceam, stiu doar ca era cald, prea cald si ca rochita alba de organdi, nu-mi placea deloc.

- Organdi! – a spus bunica. Organdi! – a repetat, rostogolind fiecare sunet cu o placere deosebita. Asa ceva rar vezi astazi! E lucru fin.

Fin, fin, dar mie nu-mi placea pentru ca o primisem cadou de la nevasta lui tata. Aveam si perle si fundite de matase... Nu le voiam. Le-am lasat acolo, la ei. Rochita însa mi-o împachetasera, iar bunica, bunica!, mi-o tot arata, tinând-o de mânecutele bufante, împaturind-o, despaturind-o, calcând-o, fâtâindu-se cu ea de parca era a ei. Bunica mea!

- Sa fii cuminte, sa nu te murdaresti! – îi aud glasul din casa.

- Da, bunico! – am raspuns bosumflata.

Am dat o raita pe la vitelul roscat de lânga iesle, mi-am lipit fata de capsorul lui cald si l-am privit în ochi. Ma iubea. Am înteles asta imediat. Stia. Organdiul alb cu dreptunghiurile lui din tesatura nu-i placeau nici lui. Linii. Sa fi fost macar o floricica, o bulina acolo... Mi-au cazut ochii pe dudul din curte. Mare. Mari cât radastile, dudele lucioase ma chemau la ele. Cum sa ma duc? Daca mi-ar fi atins vreuna... finetea de rochita? Pe loc, am întrezarit ideea salvatoare. Bunicii îi placeau dantelele, lucraturile de mâna, pânza de borangic tesuta în casa. Puteam sa-i fac si eu o bucurie: chiar daca uitam tot ce ma învata sa crosetez, acum, eram sigura, gasisem solutia.

Tiptil, cu grija, am ajuns sub dud si tinând atenta o duda grasa între doua degete, am aplicat în centrul fiecarui patratel de organdi, o bulina rosie, rosul ala închis, regal, care îmi înveselea culoarea aia de varza de pe mine. Mi-am facut si unghiile, asa cum o vazusem pe mama, apoi buzele. Eram gata.

- Bunico! Bunico! – am strigat nerabdatoare. Vino sa ma vezi... Bunico!

- Ce vrei sa mai vad, afurisenie – spuse bunica din prag si ramase încremenita ducându-si mâna la inima. CE-AI FACUUUT?!? –a mai soptit.

Instantaneu, am simtit ca nu avusesem o idee prea buna si ca s-o dreg, am sarit în butoiul de sub strasina, plin cu apa de ploaie strânsa pentru spalatul parului.

- CE FAAACI?1? – a mai soptit, odata.

Am sarit si de-acolo, apoi, surloind de apa, am rupt-o la fuga în vie pâna în livada si nu m-am oprit decât printre pepeni, departe de orice ochi de om neîntelegator. Nu am plâns. Eram furioasa. Plecasem de tot. Nu aveam sa ma mai întorc niciodata. Puteau sa ma cheme, sa plânga... putea sa-i fie rau bunicii cât o vrea... Eu, nu ma întorc acolo unde nu sunt înteleasa. Ce daca se va speria deseara când va vedea ca se-nnopteaza... Sa se sperie... sa se gândeasca la faptul ca nu pot fi îmbracata cu o rochita de organdi, - ce cuvânt urât -, - or-gan-di – care nu e de la mama! Asa. Sa-i fie rau. Sa pufaie, descheindu-si cu o singura mâna vesta... sa ia nitroglicerina... sa... Ba nu! Mai bine, ma ascund în iesle, la vitel, de-acolo puteam privi linistita în casa, iar daca se întâmpla ceva, Doamne fereste, puteam sa o salvez pe bunica imediat: trebuia doar sa apar în usa.

Pe seara m-am strecurat pe dupa casa si m-am întins pe paiele curate, frumos mirositoare, din grajd. Nu stiu când am adormit, pesemne rumegatul ala linistit m-a dat gata, ca m-am trezit, în pat, în pijama, cu ursuletul meu în brate. Totul era ca totdeauna. Am visat, – mi-am zis si am dat sa adorm din nou. Alaturi se auzea cum cineva spala rufe. Rufe. Noaptea??, m-am întrebat, întorcându-ma pe partea cealalta sa prind pisica. Noaptea, lumea doarme, nu-i asa, pisico, tu, frumoaso si înflorato!

- Phrr, phrr – mi-a raspuns ea, strecurându-mi somnul pe sub perna.

Lupu

Lupu era un câine. Mare, negru si rau. Câinele lui tata Iancu. Mârâia la toata lumea, aratându-si coltii albi si ascutiti. Era foarte pretuit de toti în afara de mine.

În casa era racoare si mirosea a fagure. Pe masa din mijloc, pe dantela groasa, galbuie, se afla, ca de obicei, tava cu miere, apa rece de la fântâna si bucatile transparente de fagure. Nu mai puteam. Mâncasem câteva si ceara calda din gura îmi îmbracase dintii cu o pojghita subtire. Nu mi-a placut ce vazusem în oglinda: îmi potrivisem bucatile pe incisivii superiori în asa fel încât sa arat a iepure. Da’ de unde! Mai degraba puteam fi o vrajitoare sau talpa iadului. Nu mi-a convenit. În ziua aceea voiam sa ma joc de-a iepurele. Aveam de gând sa sar în jurul casei cât mai aproape de tufele de coacaze negre, coapte si grele. Nu stiam daca iepurii mâncau coacaze, dar eu una, stiam sigur ca, în calitatea aceea, tupaind de la o tufa la alta, ma voi racori cu câtiva pumni buni din margelele acelea mari, brumate.

Afara era cald. O vara calda, prafoasa, cum sunt în Baragan. Linistea aducea înauntru doar scârtâitul cumpenei de la fântâna. Tot timpul se auzea, tot timpul cuiva îi era sete. Îmi tin rasuflarea si ascult. Nici tipenie de om. Bunicii si tata Iancu, nicaieri. Doar în rastimpuri: scââârt...

Îmi promisesera ca mergem azi la câmp, sa vedem grâul. Era frumos acolo, soare sus, soare jos. Cu picioarele goale mergeam târsâit prin praful fin, care îmi ajungea mai sus de glezne si ma simteam în miezul soarelui. Dogorea si pamântul si cerul, iar spicele galbene ma îmbiau sa le mângâi ca pe o blana fina. Ma feream de chemarea lor, una era ce vezi si ce crezi, alta era ce era.

Nici în curte nu se vedea nimeni. M-am gândit ca pot deschide un pic fereastra sa ma uit. Înca nu era caldura cea mare de prânz care sa navaleasca înauntru. Tufa de coacaze din fata ferestrei deveni în scurt timp tinta mea. M-am asezat pe pervaz si cu o mâna stergeam de praf boabele alea de apa albastra si grea si cu alta le lasam sa se rostogoleasca în gura una câte una, cu capul usor dat pe spate. Se auzi, de undeva din livada, latratul lui Lupu. Da. Nici Lupu nu era în curte. Se auzea de sus, de lânga aluni. Ce câine rau, ma latra când manânc coacaze! Nu o mai facuse pâna acum. Aveam voie peste tot, la caisi, la coacaze, la zarzare si prune. Doar la aluni trebuia sa astept pâna se coc. Si pe astia, îi pazea el!

Lupu latra în continuare, dar de acolo, de departe. Nu venea în curte. Altcineva? Nici tipenie.

În camera din fata, aia frumoasa, cu grinzi si icoane dormea mama-mare. Era batrâna si bolnava. De mult era asa. Dar îi placea sa auda zgomot, tipete, latraturi, râsete. Striga de acolo sa vorbim tare si sa ne vedem de treaba linistiti pentru ca ea are ce face, ca o viata întreaga a avut, doar n-o fi terminat treaba chiar acu’ !

Pai daca nu-i nimeni, n-ar fi fost rau daca m-as fi dus sa vad daca s-au copt alunele. Mie îmi placeau mai fragede, alea cu miezul alb, adunat rotund si care pocneau cu stropi mici de apa când le mâncai. Tata Iancu spune ca de când vin eu vara în vacante nu îi mai ramân alune pe iarna. Nu cred. Nu mâncam multe. Câteva în fiecare zi, cum sa nu mai ramâna! Iar pe cele de sus nu le luam pentru ca nu as fi ajuns la ele, pe orice pietroi m-as fi urcat. Era sigur ca cel putin alunele de sus ramâneau pentru iarna.

Scârtâitul cumpenei de fântâna se auzi din nou, apoi zgomotul lantului pe ghizdurile fântânii. Iar vrea cineva apa. Dar pâna ar fi venit acel cineva cu galetile as fi putut sa vad ce-i cu alunele. Zis si facut. Ies pe fereastra si în camasa alba de noapte, o iau tiptil pe poteca spre cei doi aluni, stufosi, cu crengile lor verzi, vrajite. Cum am iesit din casa am simtit o usurare ca si cum toata linistea aia se adunase buluc doar la mine-n camera.

Afara era bine, era ca în toate zilele, fosnete, cotcodacit, latraturi îndepartate. M-am oprit. Iata alunii.

Nu mi-am închipuit vreodata ca exista atâta rautate pe lume! Tata Iancu, fratele bunicii, îl legase pe Lupu de alun! Lupu legat acolo! Statea cu ochii lui negri acolo, uitându-se la mine. Mare. Nemiscat. Negru. Ochi în ochi încremeniseram amândoi. Mi-am amintit povestile despre puterea omeneasca a ochilor. L-am privit, concentrat, pâna am început sa lacrimez, încercând sa îmi impun vointa. Ar fi trebuit sa întoarca usor, ca din întâmplare capul si-as fi învins. El însa, s-a asezat, a ridicat botul si un sunet îngrosat care venea de undeva din interiorul lui cel mai adânc îi vibra blana neteda si lucioasa de pe bot. Lupu urla ca un lup. Urla lung, sfâsietor. Nu ma mai privea.

- Lupu, sunt eu, nu ma cunosti? - am spus.

- Lupu, taci!

- Lupu, vin spre tine sa stii!

Am facut trei pasi. A tacut.

- Vezi! Ce te sperii asa, ce daca sunt în camasa de noapte! Nu-s fioroasa! – zisei eu jignita.

Am mai facut trei pasi si am ajuns lânga el. Cu grija am rupt alunele râvnite si m-am asezat sa le sparg.

Blana neagra si lucioasa a lui Lupu mirosea frumos a verdeata. L-am mângâiat pentru prima oara. A scâncit. Lupu. Ca un pui. L-am luat în brate si mi-am culcat capul pe spatele lui. Blana lui era calda ca vara la prânz. Lupu si-a pus botul pe picioarele mele gâdilându-ma cu mustatile lui scurte. Am ramas asa. Mai aveam un prieten. Atunci am auzit vocea bunicii, chemându-ma.

- Unde esti? – striga ea.

- Cu Lupu în gradina, bunico.

- Vino-n casa.

- Nu vreau, lasa-ma aici, nu-mi place acolo, i-am raspuns.

Pe carare venea bunica cu capul acoperit cu o basma neagra. Dupa ea, încet, tata Iancu.

- Ti-am spus sa fi ramas tu cu fata – îi spune el bunicii.

Limba turbekistaneza

Tocmai ne întorseseram de la Ciupa, unde Eliza si cu mine ne întâlniseram cu un mistret urias si foc de urât, care, de frica noastra, ne urmarise cu lasitate, ascuns printre trestii, pâna la marginea satului.

Parintii nostri erau tot în curte. Mamele, ca de obicei, vorbeau cu însufletire despre faptul ca la toamna vom merge la scoala, iar tata, venea din gradina cu o cazma în mâna.

- Mergem la Neajlov? Sa ne scaldam? întreb. Nu au vrut. Tot discutii daca sa ne unim sau nu... Asta nu-i vacanta! De doua zile, toti asculta numai radioul, dau fuga la televizor si din când în când spun ca trebuie sa ne-ntoarcem la Bucuresti, sa luptam.

- Va asteapta copiii din sat la banca lui Popescu, ne anunta mama.

Aha! Vom juca „fatea” si le vom vorbi în turbekistaneza. Engleza o stiu si ei, toti spun asta, dar noi, la Bucuresti, facem si turbekistaneza, care-i limba viitorului, le-am explicat.

Ne-am întors la prânz dupa ce ne scosese nea Gicu din hambarul cu grâu, unde nu ne gasise decât el, desi habar nu avea sa joace „ascunsea”.

- Iar am vorbit turbekistaneza.

- Cum? – ma-ntreaba mama, cu ochii sclipind.

- Un fel de pasareasca – explica Eliza, cu vocea ei cuminte.

- Ia spune ceva în limba asta – ma-ndeamna tata.

- Mipicipe opo fopoapamepe depe nupu mepaipi popotapa.

- Draga tatei, si eu vorbeam limba asta când eram mic, râde tata.

Ma rog, asa o fi, dar ei, când erau mici, n-au fost urmariti de nea Gicu si de mistret!

Dupa dus, am mâncat afara, sub vita. Ne-au culcat pe amândoua dupa amiaza. Cu sila. Ziceau ca suntem foarte obosite si ca daca e nevoie sa ne unim, e bine sa fim odihnite.

În racoarea din casa, eu si Eliza, povestind si râzând în soapta, trageam cu ochiul pe fereastra sa vedem daca vreunul din ei se îndreapta spre noi. Ei, nimic, stateau la masa si discutau. Venisera si niste vecini, vorbeau de-ale lor. Lucrurile alea care îi oboseau si îi enervau pâna nu mai aveau chef nici de biciclete, nici de padure, de nimic. Ce ciudati sunt oamenii mari!

- Vine mama, zic.

Ne aruncam amândoua în paturile ravasite, cu cearceafurile lor albe si reci. Ne prefacem ca dormim duse.

- Sst! – face Eliza.

- Da! – soptesc eu, adormind instantaneu.

- Sus, fetita dulce, sus – spune mama mângâindu-ma pe frunte. Deschid ochii mirata.

- Unde este Eliza?

- S-a sculat mai devreme si e afara, la clatite, îmi raspunde mama. Se vede ca dormisem totusi. Da.

- Vrepea papa sîpa epeupu. Stai, am avut un vis, vreau sa ti-l povestesc.

- Da, pui, zice mama facând patul.

- Stii ca de ziua mea, am iesit noaptea sa vad stelele. De pe cerdac?

- Da – se aseaza mama ascultându-ma. Ma mir ca nu ai racit.

- Nuuu! ca m-am întors în casa si am luat halatul tau. Si s-a sculat si tata si m-a tinut în brate în mijlocul curtii, pe iarba. Si mi-a aratat Ursa mare si Ursa mica, luceafarul...! Era grandios, zicea el si sa stii ca avea dreptate.

- Si? – întreaba mama.

- Asta am visat. Adica asa începea. Ca am iesit din nou pe cerdac si când sa ma uit la stele, trece un avion gri prin fata casei. A dat coltul pe-acolo, spre claile lui nea Marin!

Tare o iubeam pe mama când ma privea asa, cu ochii ei mari.

- Apoi, am continuat, un alt avion gri, însotit de un pui. Adica de unul mic, un avion tot gri, cam asa de mare, arat eu, întinzând bratele a ceva mic.

- Aha! – face mama.

- Am intrat în casa si ti-am spus tie. Tu ai zis ca sigur sunt rusii. Am fugit la nea Gicu Boldeiu în curte, pe portita de la grajd si ne-am ascuns în magazia de grâu. Ne-am învelit în grâu si dupa putin timp au intrat în hambar rusii. Cu mitraliere. În uniforme. Rânjeau. Pareau curajosi ca leii. În pozitie de lupta, stateau ca Svarti si priveau mormanul de grâu. Noi, nici nu mai rasuflam. Drept sa-ti spun, pe mine ma mânca o buba de tântar si n-am mai putut rabda: m-am scarpinat. Tu m-ai luat imediat în brate si rusii, vazând miscarea în grâu au început sa strige, soareci, soareci, si au fugit în panica la avioane. Au plecat cu alea doua mari si cu puiul lor mic. În Rusia. La Eltân.

- Pai da, spune tata din usa, unde ramasese neobservat, daca în jur numai despre asta se vorbeste! Gata, promit ca mâine mergem la Neajlov.

- Si daca tocmai mâine avem de luptat? – întreb eu. Sau daca ne unim?

- Cu cine sa ne unim? zice mama.

Tac, apoi îi raspund:

- Cu... aia cu care vrem. Oricum, sa stiti ca noua, copiilor, nu ne place. Rusi, Fusein, împuscaturi! Unde sunt clatitele?

La gulii

- Ca sa nu mor, faceti-va cheful! – raspunse Anton, întins pe spate în patul larg, acoperit cu scoarte de la bunica. (Batalia durase doi ani. El spunea ca-s prea mici copiii, ca ne legam la cap etc., etc.)

Atât ne-a trebuit: copiii-si sparg pusculitele, luam banii si, zis si facut, ne suim în masina si cum ajungem la Obor, ne cad ochii pe un puiut de Collie cu ochi moi si înclinati.

- Nu-l luam chiar pe primul. – ne anunta competent Anton. Si l-am luat. E o catelusa careia toti îi spun pe strada Lassie, o rasfata, o mângâie si-o scarpina dupa urechi.

- Pune-ti sosete sa nu racesti – îi spun lui Anton care stranuta.

- Nehe! – mormaie el ferm. Ce ne facem? A-nceput sa roada peretii, ajungem la vecini.

- Calciu. Îi dam calciu – raspund, despaturind ziarul cu care amenintasem catelul care poftea papucii noi ai lui Anton. Priveam dezolata în jur. Mi-am dorit o „casa pe pamânt”, adica sa nu locuiesc la bloc. Imposibil. Putea sa treaca o viata si eu sa nu am bani pentru o asemenea gospodarie. Bine! În cazul asta puteam avea totusi un câine sau o pisica. Nu se poate trai atât timp fara sa stii ce-nseamna prezenta unui animalut în casa! Copiii îsi doreau, eu si mai si! Si acum? Sandalele roase, papucii bucatele, lada de zestre de la bunica ajustata, tocurile usilor… malformate… si în curând va trebui sa zugravim.

- Avea peste o suta de ani! stranuta nostalgic Anton cu ochii la lada. Se întoarce spre mine. Ce program aveti? Eu lipsesc pâna deseara. Sunt la garaj.

- Cutare, cutare, raspund, dar mai întâi merg cu aia mica la Obor sa cumparam gulii. N-am mai mâncat asa ceva de câtiva ani.

Zis si facut. Trecem mai întâi prin târgul de animalute mici. (Asta era drumul!) Înghesuiala, latraturi, praf, caldura. Ochisorii fetitei mele alearga de colo-colo mângâind pui galbeni de gaina, catelusi albi si blegi, pisici încordate si confuze.

- Cât costa? – întreaba ea politicos pe câte un vânzator.

- Un milion – i se raspunde.

- Ai, mama? – îsi pironeste ea, cu încredere, privirea în ochii mei.

- Luam gulii – raspund eu pedagogic. De-asta am plecat de-acasa.

- Vai, ce pisicuta frumoasa! – îmi arata fetita din nou.

- Luati-o, e ultima. V-o dau ieftin, numai luati-o, am obosit de atâta stat în picioare – ne îndeamna stapâna.

- Luam gulii – mormai si îmi trag fetita în directia pietei. Vedem într-adevar doua gulii cam prizarite, ne mai plimbam, altele nu gasim si ne întoarcem catre casa. Trecem din nou pe lânga stapâna pisicutei birmaneze.

- Ce bine-mi pare ca v-ati întors – spune ea. V-o dau cu cât vreti. Pentru fetita.

- Dar avem câine! – argumentez eu logic.

- Te rog, te rog, te rog – sopteste aia mica, lipindu-se de mine. Ia apoi pisicuta în brate si o strânge la piept. – S-avem câine si pisica, mama, câine mare si pisica mica. Fetita si baiat, ca noi, te rog.

- Dar tata? Nu va fi de acord, raspund.

- Rezolv eu! ridica ea palmuta în aer. Cum ajungem acasa, îi telefonez, îi spun tot si pâna seara... oboseste si se obisnuieste...

Zis si facut.

Ajunse acasa privim catelusa, care bucuroasa cauta sa se joace cu pisicul. Ghemul pufos, nu si nu, refuza si scuipa. Copiii sunt fericiti, aia mica îi povesteste aluia mare aventura si... ca trei tradatori fericiti, asteptam seara. Un stranut ne anunta venirea lui Anton.

- Ia sa-l vad, zice. Mda! Un motanel. Bine. Mi-e foame, unde-i mâncarea de gulii?

- Pai, raspundem noi cu ochii la pisica. Gulii... nu erau pe nicaieri.

Maretie

Mirosea iute, a iarba aromata de munte. Ma dureau genunchii de atâta urcat si coborât. Cum urcai, cum trebuia sa cobori! Parcurseseram trei ore din traseu si mai aveam sapte. Si Strunga Dracului! Colti de stânca între doi versanti! Sapte ore! Nisipul din genunchi ma întepa la fiecare pas.

- Urcam pe vârf? – întreaba Anton.

- Da – mormai eu. Daca tot am venit pâna aici, ne urcam naibii si sus.

Mergând constiincioasa în spatele celei mici, ajung pe vârful cel mai înalt al muntelui. Ma asez si îmi aprind încapatânata o tigara. Batea vântul.

- Ce maretie! – sopteste Anton umflându-si narile.

- Da, tata – face si aia mica.

Privesc în jur. Eram, asa cum îndeobste se zice, sus, pe acoperisul lumii. Adica în vârf. Frumos. Nori, stânci, munti, vai, ceata, soare, hat departe paduri! Frumos! Foarte frumos sa mai mergi sapte ore, ca sa te poti odihni un pic, sub un acoperis adevarat! Sapte ore cu pietrele alea de rucsacuri în spate! Cu picioarele tremurânde de rosaturi, de dureri în genunchi! Da! Curat maretie! – vorba cuiva!

Îmi privesc sotul si fata. Aveau fete straluminate de un sentiment nedefinit. Erau fericiti. Pesemne simteau asta... maretia asta din jur si uitasera de tot si de toate.

- Hai, ca mai avem naibii înca mult de mers! Sapte ore! – zic.

Nu m-au auzit. Maretia îi orbise si îi asurzise.

- Sa mergem dracului – repet.

Nu-mi ardea de nimic când mi-era sete, când mi-era somn si ma dureau picioarele! Poate facem traseul mai repede, în cinci, sase ore – mai adaug.

- Nu suntem la raliu. – face Anton privind semet în vale.

- Vreau sa dorm, sa citesc, sa stau în pat la cadura – soptesc.

- Asta-i cu noi, românii – zice Anton. Nu suntem caliti. Ia uite, ungurii, de exemplu. Dimineata fac dus rece, scotian, si asta în fiecare anotimp. Nu-si cocolosesc copiii ca noi, ei toata iarna umbla cu capul gol.

- Si nu racesc? – întreb îngrijorata, gândindu-ma la luptele pe care o sa le dau cu aia mica la iarna, când va trebui sa se îmbrace gros.

- Nu. Asa traiesc. Toti. Nu se lasa. În studentie am fost în Delta si ungurii, la cinci dimineata, erau în Dunare. Se spalau pe dinti. Le ieseau aburi din corp. Asa sunt ei obisnuiti.

- Asa o fi! – zic eu sceptica, privind urât. Oricum, sa mergem, ca mai avem de batut destul drum.

Sunetele îmi ieseau cu o tonalitate de arama. O tonalitate sonora, izvorâta din ura. Din ura pe care o simteam împotriva tuturor, dar mai ales împotriva bocancilor, a cararilor, a stâncilor, a ideii ca degeaba urcam undeva, ca imediat trebuie sa coborâm ca sa avem din nou unde urca!

În sfârsit, am plecat. Pe drum ne-au întrecut trei excursionisti. O femeie patrata cu un rucsac cât ea si trei barbati. Ne-au dat binete în alta limba. Unguri. Priveau admirativ la echipamentul celei mici.

- Si pe mine, tata, m-a dus la Strunga Dracului, tot la vârsta asta – spune mândru, Anton.

M-am înfuriat, am luat-o pe aia mica în brate si în cele din urma, dupa trei ore si jumatate de chin, am ajuns la cabana, înaintea celor trei, care ne întrecusera atunci. Eram fericita. Obosita dar fericita.

- Am facut traseul de zece ore în sapte – zic, multumita.

- Ca la raliu – repeta Anton, masându-si spatele pe care statuse aia mica, aproape tot drumul, calare pe rucsacurile noastre. La noapte o sa fie frig, vad ca avem paturi destule – încheie el, trosnindu-si salele.

Seara, am petrecut-o la foc, împreuna cu cei trei unguri. Iar povesti. Iar concluzii despre genele calite ale ungurilor. Din nou basmul cu Delta. Am baut cu totii ceai cu rom, apoi doar rom si, adormiti, ne-am îndreptat spre priciuri, unde aia mica dormea de mult.

Unul dintre cei trei excursionisti, Ivan se numea, nu avea somn, pesemne. Se tot foia în pat.

- Ce are? O fi bolnav? – îl întreb pe Anton.

- Sunt tari, ei nu se-mbolnavesc asa usor – îmi raspunde el.

- Pst! Pst! – face excursionistul. Ma rog frumos, vreau sa va-ntreb ceva.

- Da, Ivan. – raspunde politicos Anton, accentuând vizibil prima silaba a numelui.

- Nu va e frig? – vine întrebarea.

- Nu.

- Nu. – raspund, îndesându-mi cele trei paturi în jurul corpului.

- Ce nume unguresc e asta, Ivan? – întreaba si Anton.

- Ma rog frumos – se aude înfundat din întuneric – eu nu sunt ungur. Aici m-am nascut.

Apoi dupa o scurta pauza, vocea i se distinge mai limpede.

- Nu aveti o patura în plus?

Ecler

Se facuse seara. Anton era în picioare lânga fereastra si privea afara. Rosul asfintitului se simtea în casa, cald ca o placinta abia coapta, învaluind într-un ruginiu blând toate umbrele.

• As mânca un ecler.
• Asta-i o idiotenie – zice Anton.
• Poftim?
• Eclerul e un cretinism...
• Cum? – am îngaimat eu, uluita.
• Simbolul tiraniei, e dogmatism, ipocrizie si fariseism.
• Eclerul?
• Da.
• Nu-ti place eclerul?
• Duca-se dracului! – mai spune Anton, trântind usa dupa el.

Camera golita de prezenta lui uriasa si mânioasa mirosea parca a pisica uda.

• Anton, unde pleci? – am strigat.

Usa se redeschise si odata cu aerul rece de toamna reintra Anton, calm, cu privirea grea, albastra, parca resemnata. Se aseza în fotoliu.

- Ce s-a-ntâmplat?

Maxilarele îi macinau marunt vorbele. Profilul vulturesc i se proiecta pe perete asemeni umbrelor marite ale aborigenilor dansând în jurul focului.

- Ma simt ud, naclait între picioare când aud cuvântul asta, ecler! – spuse el.

• Naclait!? – îngaim eu. Între picioare!!!...
• Îhm!

• Daca ai uitat, îti amintesc ca este vorba de o prajitura facuta din aluat de gogosi care, în treacat spus, stiu ca-ti plac umplute cu crema si acoperite cu glazura de ciocolata.

• Ah! – spuse Anton, cuprinzându-si capul cu mâinile lui mari si puternice. Crema! Glazura! Limba franceza. Urasc franceza. Engleza e limba viitorului.
• Ce-i bâlciul asta? – m-am înfuriat.
• Asta-i nimic fata de ceea ce este un ecler în spilhozen.
• Cum?
• Închipuie-ti – zise el scrâsnind – o zi de vara la tara. E cald, e praf, aerul încremenit. Toti dorm. Am ora de franceza împreuna cu sora-mea.
• Aia mai mare sau cea mica?
• Cu scorpia aia mare, aia mica sugea înca. Asa Si... Vine domnisoara Mumuleanu...
• Cum ai spus?
• Mumuleanu. Asa o chema. Din familia Mumuleanu. Aristocrati. Era... exilata, avea domiciliu fortat în sat iar tata si mama ne trimiteau vara acolo sa învatam franceza. Asa. Deschidea usa, ne dadea trei pagini de exercitii si o farfurie de ecleruri. Apoi încuia usa pe dinafara si nu puteam iesi decât când terminam exercitiile si... eclerurile.
• Da. Si? Ce-i cu asta... Mi-ar fi placut si mie sa învat astfel o limba straina.
• Franceza ca franceza, îi dai de capat pâna la urma, dar dupa ce mâncam fiecare câte puteam, domnisoara Mumuleanu intra ca o furtuna si reumplea platoul: „Nu iesiti de-aici decât atunci când farfuria e goala”, ne zicea în franceza si iar disparea.
• Asta nu-i un motiv sa nu vreau eu un ecler chiar în clipa asta, zic.
• Ma sinucid daca vad asa ceva în casa noastra, continua Anton.

Am început sa râd nestapânit, privindu-i fata frumoasa cu ochii mijiti care aruncau sageti de otel.

• Asculta mai departe. Nemernica de soru-mea, fiind mai mare a gasit solutia. Zilnic, îmi înfunda în spilhozeni, costumasele alea cu pantalonasi scurti, bufanti, strânsi cu elastic pe picior...

• Stiu ce-i un spilhozen, spune – îl întrerup eu nerabdatoare.

• Zilnic îmi turna platoul cu ecleruri în pantalonasi si apoi o striga pe domnisoara Mumuleanu. Ea privea întâi pe o ferestruica din hol si de-abia când vedea platoul gol descuia usa. Soru-mea o zbughea râzând, iar eu, târându-ma ca un gândac, o luam agale spre fundul curtii, unde între niste tufe mari de brusturi, ridicând câte un picior si sarind pe celalalt, lasam eclerurile topite sa mi se scurga pe picioare, pâna jos la radacini. Brusturi mai mari ca aia n-am vazut niciodata.

- De-aia nu-mi place mie franceza. Sunt de acord cu expansiunea mondiala a englezei.

În parc

Mama ramasese acasa, pentru ca seara aveam musafiri si trebuia sa faca bunatati.

Eu, rostogolindu-ma pe pajiste, cautam sa îl momesc pe Lord, prietenul meu. Era un câine cafeniu si foarte pofticios de joaca. Marisa, cu pechinezul ei, statea în tufis. Trecusera doua ore de plimbare prin parc si nu prea mai stiam de-a ce sa ne jucam.

- Taranul nu este instruit – îl aud pe domnul Lord, spunându-i lui tata.

- La ce bun! – raspunde tata, ajutându-ma sa ma ridic. Nevasta-mea are trei tone de grâu în siloz, la Buzau si, ieri, am primit telefon sa îl luam de acolo sau sa platim însilozarea. Hara, striga el, vino-aici! – si întinse mâna spre catelusa noastra, mângâind-o.

S-au îndreptat apoi, amândoi, spre doamna Ralf, care îsi tinea în lesa afganul auriu.

- Hai „de-a lupu” – îi spun Marisei, cu ochii dupa tata care devenise parca si mai frumos. Viitorul meu sot va trebui neaparat sa-i semene! – am hotarât pe loc în gând.

- Ei nu se plictisesc niciodata de vorbit! – îmi zice Marisa, privind grupul adultilor care discutau vehement. Zburau deasupra parcului cuvinte ca guvern, catastrofa, concept, pe care, eu una cred ca le foloseau de fapt ca sa protesteze. Sa protesteze pentru ca nici unuia nu îi ajungeau banii de la un salariu la altul. Asta era. Asa se simteau ei bine! Desi – si de asta eram sigura! – s-ar fi înviorat cu adevarat doar dupa o „prinselea”, pe cinste, asa cum tocmai ma jucasem eu cu Marisa. Nu stiu de ce, adultii, nu schimbau jocurile. Vorbeau în fiecare zi. Atât. Vorbeau despre „politica naibii”, cum zicea mama acasa.

- Fara capital, nici în agricultura nu câstigi pariul – rostogoli doamna Ralf sentinta, lasându-si libera sageata de afgan auriu.

Am scos capul din tufis si m-am uitat. Cu labele în linie dreapta, ca o racheta, Ralf sari între Lord si Hara prinzând din aer si batul si mingea Harei. Apoi, cu ele în gura, alerga spre lac.

- Înapoi! Stop! Pe loc! – se auzeau comenzile.

Cu pasi mari, tata, domnul Lord si doamna Ralf, urmareau câinii.

- Iar vor sari cu totii în apa! Pe-al meu nu-l pot opri – se ridica alt strigat.

- Lupuuu! – tip si eu, împingându-mi buza de jos înainte ca sa obtin un bot fioros.

- Ah! Ah! – racni egal de doua ori Marisa, sarind iepureste în alta tufa, cu flori rosii. Ajutor! – mai zise ea cu dictie. Ma iau râzând dupa ea:

- Lupuuu!

Ne-am jucat ce ne-am jucat si într-un târziu m-am asezat pe o banca. Tata nicaieri. Ne era foame. Nu se vedeau nici domnul Lord, nici doamna Ralf.

- Or fi iesit din lac? – întreaba Marisa, mândra de pechinezul ei gras, care îi tot dormea la picioare. M-asteapta acasa, vin si mâine! – se ridica ea.

Singura, pe banca, ma gândeam la bunatatile de acasa. Tata, nicaieri. Ma catar în bradul de lânga mine, cu gândul sa îl sperii. Ma plictisesc si acolo si ca sa nu adorm, ma dau jos. Mi-e sete.

Într-un târziu, îl zaresc pe tata, aparând pe alee. Alaturi de el, mergea grabita mama, care avea figura ei pusa. Pusa pe tacut. Acasa, când se supara si tacea posomorâta, toti intrau în pamânt. Hara noastra nicaieri.

- S-a pierdut Hara?! – alerg eu spre ei, îngrijorata.

- Nu, dragoste! – zice mama, luându-ma în brate. Pe ea a adus-o tata acasa, în siguranta – mai zise apasat.

Îl privesc pe tata cu admiratie. Niciodata nu pierduse câinele în parc. Asa cum patisera altii... Pesemne o cautase si o gasise imediat. Tata e foarte atent cu câinii.

- Cu el esti în siguranta – repet eu cu voce tare.

- Cu cine? – încremeneste mama.

- Cu tata – raspund, lasându-mi capul pe umarul ei ca sa îl pot privi dragastos. Adidasii albi îi dadeau un mers de campion, îmi zâmbea din spatele mamei cu ochii pe jumatate deschisi.

Seara, au venit musafirii. S-au simtit bine si au plecat. Mama, tot tacuta, umbla prin casa, de colo-colo. Ducea vasele la locul lor. Tata, rosu la fata, o urmarea vorbind frantuzeste:

- Donnez-moi labuta ta, parce-que je t’aime, je t’aime, je t’aime! – cânta el.

- Lasa-ma! – era tot ce îi raspundea mama.

N-o înteleg. Ei nu-i place sa se joace, nu-i plac plimbarile si nici macar politica. Tot face bunatati pe-acasa, oboseste si, pe urma, se supara singura.

Respect

- Voiam sa vorbim. Asculta-ma – îmi spune Elvira la telefon. Am fost mândra de faptul ca mi-ai fost prietena atâtia ani. Te iubesc. „Si eu, si eu”, îi raspund în gând, strângând din dinti.

• Vreau sa te vad – spun.

• Nu. Nu ma simt bine. Asta nu-i pentru tine – îmi raspunse vocea ei, limpede ca întotdeauna. Trebuie sa închid.

Pun receptorul în furca. A fost tot? ma gândesc. Tot?

Anton ma-ntreaba:

• Cine era?
• Elvira, raspund. Nu vrea s-o mai vad.
• Oh, fetita! – îmi spune Anton, luându-ma pe dupa umeri.
• Stii ca s-a împacat cu sotul ei? – îi spun.
• Cum? S-au vazut?

• Da, zic, mi-a povestit acum trei saptamâni, când înca mai mergea. A chemat-o la el, i-a trimis vorba sa-l viziteze la spital.

• Era bolnav?
• Rau. Dupa o saptamâna s-a... dus.
• Extraordinar! – exclama el. Si?

• Elvira mi-a spus ca barbat-su era ca totdeauna. Cel pe care l-a iubit acum douazeci de ani. Si-a cerut iertare, s-au împacat, au vorbit despre copii. Era mândru de ei desi nu-i mai vazuse de zece ani. Stia. Totul. Despre ei... despre ea... despre bursa din strainatate. Stia.

• Nemernicul! – zise Anton.
• Sa nu spui asta.
• Ba da. Ma gândesc la clestile de rufe. La povestea aia cu clestile. Când a plecat, la divort, a numarat si a împartit în doua pâna si clestile de rufe. Jumatate a luat cu el. Si sulul de hârtie. De hârtie igienica. S-a întors si l-a luat si pe ala. Am crezut ca n-o sa-l ierte. Ea si-a crescut singura copiii, zece ani s-a chinuit...
• Elvira nu s-a „chinuit” – zic. A mers înainte linistit, cum îi e felul. Calm, întrebându-se ce e bine si ce nu. Si-a vazut de profesie, de viata ei, nu s-a prefacut ca-i alta, altfel... O admir.
• Si eu – zice Anton, trist. Nemernicul! A trebuit sa fie în spital ca sa-si dea seama ce femeie a pierdut.

Tacem amândoi.

• Elvira i-a spus ca si ea...? – ma întreaba el.

• Da. A vazut-o cât de slaba este, si ea... i-a spus ca... în trei, patru luni... Crezi ca acum se-ntâmpla? – zic.

• Cred. – spune Anton. E medic. Stie ce are. Altfel de ce sa-ti fi dat telefon. A vrut sa-ncheie... Sa...

Pun mâna pe receptor. Calm, Anton mi-l ia si îl aseaza la loc.

• Ma duc acolo!
• Nu. Vrea sa îi respecti viata.
• Viata?? – strig.

• Da – raspunde Anton. Stii ca nu-i plac isteriile si balcanismele. Asa e ea. Asta vrea.

• Sa vorbim doar la telefon?
• Da. Respecta asta.
• Crezi? – zic eu, plângând.
• Da, fetita – îmi raspunde Anton învaluindu-ma cu privirea lui, toata albastra.

Sampanie în lanul de grâu

N-am mai gasit-o. Ne-am întors, - am crezut noi! - pe acelasi drum. Grâu, porumb, la dreapta...? Nu era. Am întrebat-o si pe bunica. Nu parea ca gresiseram drumul, dar nu mai era acolo. Parca nici n-ar fi fost. Oare chiar am vazut-o?!...

- Hai, undeva... afara din oras. Încotro vedem cu ochii!

Asa am ajuns în acel loc, pe un drum de tara, printre lanuri. Si, la dreapta, ivita ca din pamânt, fara vreo carare, care sa duca la ea, în mijlocul spicelor, o casuta western, cu o camera alaturi de un grajd, toata numai pereti, grinzi si ferestre, ne chema prin usa întredeschisa. Nimeni. Doar noi doi.

În camera goala, lemnul lavitei era curat. Nu erau hârtii, cioburi, pungi, doar putine paie pe jos. Pe podea. O casa pustie în mijlocul unui lan. Am privit pe fereastra fara geamuri si-ntr-o secunda, ne-am simtit cu o suta de ani în urma. Anton m-a luat de mâna. M-am lipit de umarul lui si, în tacere, am pasit amândoi prin încaperi. Simteam ca-mi vine sa las tot si sa ramân acolo, cu el, pentru totdeauna. Afara, spicele fâsâiau în caldura soarelui si mirosul lor umplea casuta. Am plecat, ne-am suit în masina si ne-am întors acasa.

Duminica urmatoare, bunica l-a rugat pe Anton, s-o plimbe undeva, sa „se simta ca la tara”. Ne-am privit în ochi si, fara cuvinte, am stiut amândoi unde vom merge.

- Peste o luna se coc pepenii, zice bunica, calcând pamântul prafos.

- Nu în august? întreaba Anton.

- Pai, mama, iunie a-nceput; a trecut, vin pepenii si peste putin, uite Craciunul si sarbatorile! A trecut si anul asta! – trase ea concluzia.

Zâmbesc. Mi-aduc aminte cât timp aveam când eram mica si o privesc pe bunica. Era fericita, privea grâul si cerul ca si cum ar fi fost totul, proprietatea ei.

- Ehei! – face ea.

- Ce-i? – întreb.

- Pe vremea lui Marghiloman, am fi gasit, colo, la marginea padurii, o masa lunga cu fel de fel de bucate. De... Pe vremuri! – facu ea.

Vorbea ca si cum noi n-am fi fost de fata. Am vrut atunci sa-i aratam casuta. Nu era. Nici în dreapta, nici în stânga. Nici urma. N-am mai gasit-o nici atunci, nici altadata.

- Va cred, mama, daca spuneti voi c-a fost, o fi fost! – hotarî bunica. Sa mergem mai departe.

Ne-am suit din nou în masina si Anton o lua înainte, încotro vedeam cu ochii. Bunica statea în scaunul din fata ca o regina. Privea drept înainte.

- Sa mai oprim – zise.

- Da.

Eram obosita. Anton intra în lanul de grâu.

- Strici spicele! – am spus.

Nu mi-a raspuns. S-a întors si ne-a asteptat. Bunica a trecut înainte. Deodata s-a oprit. Privea în jos.

- Da, mama, asa – spuse ea. Hai sa te pup. Îl lua pe Anton de umeri si îl saruta zgomotos pe obraji. Cât era el de înalt, parca acum ajunsese mai mititel ca o bunica.

M-am apropiat. Pe o fata de masa alba, trei pahare de sampanie, alaturi de o sticla aburita, ne asteptau.

- Ce-i asta? Sampanie în lanul de grâu? Cine-a pus-o aici?

M-am uitat în jur. Eram numai noi pe toata întinderea calda si galbena.